Să-ți povestesc ce s-a întâmplat, că încă mi se zbârlește pielea când îmi amintesc. Știi cum se spune că sufletul unei case îl recunoști după sunetele ce-o umplu? Pentru mine, muzica casei mele era “tac-tac”-ul ghearelor lui Șerban pe parchet și respirația lui, grea, ca un acordeon vechi, la picioarele patului. Șerban nu era orice câine ci ultimul dar al Anei, soția mea, care m-a rugat înainte să plece dintre noi să avem grijă unul de celălalt.
După accidentul care era cât pe ce să mă trimită pe lumea cealaltă, când m-am trezit din comă, primul lucru după ce m-am recăpătat conștiința, nu a fost să caut mâna surorii mele, Teodora, ci să-l caut pe Șerban, amintirea lui.
“Șerban?”, am îngăimat printre tuburi, iar Teodora mi-a răspuns cu zâmbetul ăla perfect, de care acum știu că era un fals, ca de vultur care așteaptă să se răcească trupul: “E în curte, Constantin. Stai liniștit, odihnește-te.”
Dar când am ajuns acasă casa pe care o plătisem cu ani de muncă și durere sprijinit pe cârje, am simțit că aerul nu mai era același. Am trecut pragul și mi-a căzut tăcerea peste suflet, ca un camion. Niciun lătrat, niciun bot de 60 de kilograme care să mă doboare de bucurie, nimic.
Curtea în loc să fie plină de gropi și jucării roase, era chirurgical de curată. De zici că era perfectă pentru o revistă de grădinărit. Pe terasă, Teodora și Andrei se cinsteau cu vinul meu.
“Unde e?”, vocea mi-a ieșit ca un mâner de piatră.
Teodora a oftat teatral, aproape m-a făcut să mă ia amețeala. “Vai s-a întâmplat o tragedie. S-a făcut agresiv, a suferit după Ana și a luat-o razna. S-a sărit gardul și a dispărut, Andrei l-a căutat zile întregi, nu-i așa dragă?”
Andrei, fără să mă privească, s-a uitat în pahar: “Da, păcat Dar uite partea bună, Costi: acum poți să te refaci în liniște, fără păr de câine, fără miros de animale, fără mizerie. De fapt, ne-am gândit să facem aici o piscină pentru familie.”
Noaptea aia golul din piept a durut mai tare decât orice fractură. Am mers la tanti Rozica, vecina mea de-o viață, care mă privea mereu cu un amestec de blândețe și milă.
“Constantin să știi că n-au căutat nimic”, mi-a zis, dându-mi un stick cu înregistrările camerelor ei. Sora ta s-a plâns că un câine atât de mare e “urât” pentru casa pe care deja se simțeau stăpâni.
Pe video am văzut scena care nu mă va lăsa niciodată: Andrei trăgând de gulerul lui Șerban. Câinele meu, uriașul meu blând, se împotrivea, aruncând priviri spre fereastra camerei mele, lăsând un geamăt pe care nu-l poți auzi, dar pe care îl simți cu oasele. L-au pus în camion ca pe gunoi și l-au lăsat pe șoseaua veche, la mila soartei, el care știa doar căldura unui covor și blândețea unei mângâieri.
L-am găsit la adăpost, la marginea Chișinăului. Slăbit de-i numărai coastele ca pe clapele unui pian trist, cu un picior bandajat. Când m-a văzut, nu a sărit pe mine. S-a târât încet, și-a pus capul în poala mea și a oftat de parcă mi-a spus: “Ce-ai făcut de-ai întârziat atât?”
Atunci, Constantin care credea în familie a murit. S-a născut un om care știe că sângele doar pătează, dar loialitatea e un legământ.
Nu m-am dus cu Șerban acasă pe loc. L-am lăsat la clinică până se pune pe picioare. Aveam altă “curățenie” de făcut.
Duminică, Teodora și Andrei au dat grătar mare pentru prieteni “de top”, să se laude cu casa pe care credeau că au moștenit-o. Era deja trasă cu var forma piscinei pe gazon.
Am apărut în curte. S-a lăsat tăcerea. “Constantin!”, a zbierat Teodora. “De ce nu ne-ai spus? Sărbătoream noua ta viață!”
“Ba exact asta facem”, am zis, calm, așezându-mă greu, dar cu o liniște rece. “Am decis ce fac cu casa.”
Ochii lui Andrei s-au aprins de lăcomie, ca la șarpe: “Așa? Ne incluzi în acte? Știi că am avut grijă de casă cât erai plecat?”
“V-ați ocupat de casă dar ați uitat de ce iubeam cel mai mult,” am aruncat un dosar pe masă. “Aici e video-ul cu Andrei trăgând de Șerban. Și raportul veterinar cu deshidratare.”
Teodora s-a făcut la față ca varul. “Am făcut-o pentru binele tău, Costi”
“Nu mai vorbi. Ascultați”, am ridicat vocea. “Astăzi am semnat contractul de donație cu uzufruct. Casa e donată legal către Asociația ‘Păs cu Păs’. Eu pot locui aici până când plec din această lume, dar proprietarul e adăpostul. Și mâine dimineață, la ora 8, grădina devine centru de reabilitare pentru câini mari.”
M-am uitat la Teodora, de parcă gata să cadă. “Vin douăzeci de câini, Teodora. Douăzeci de Șerbani, cu păr, cu miros, cu lătraturi. Fiindcă sunteți oaspeți practic chiriași fără contract vă dau două ore să plecați înainte de sosirea voluntarilor și a camioanelor cu cuști.”
“Sunt sora ta! Nu mă dai afară din cauza unui animal!” a strigat.
“Tu ai abandonat un membru al familiei mele, pierzându-l pe drum, spre moarte singură,” m-am ridicat, sprijinit pe cârjă, mai puternic ca niciodată. “Nu m-ai lăsat fără câine, ci mi-ai arătat cine sunt adevărații ‘animale’ în casă.”
Au plecat cu țipete și lacrimi, târând bagajele spre un viitor cu chirie pe care nu-l pot plăti, iar găștile lor de prieteni au ieșit cu capul în pământ, rușinați.
Azi, curtea nu are piscina de sticlă. Are traseu cu obstacole, iarbă calcata de lăbuțe fericite și un cor de lătrături care întărește pereții. Șerban doarme lângă mine, punând la loc carne pe oase și încredere în suflet.
Uneori mă întreabă lumea dacă nu am fost prea dur cu “propria familie”. Le răspund, mângâind urechile pufoase ale lui Șerban: “Familia nu-i aia cu care împărți ADN-ul, ci aia care nu te abandonează când ți se întunecă lumea.”
