Cum să o iei de la capăt
Unde te grăbești, așa frumoasă cum ești? m-a întrebat mama, Maria Ioniță, din prag, încercând să-și ascundă iritarea. Ochii îi s-au mișcat instinctiv spre ceasul de pe perete, cel din holul mic, lângă ușă: era aproape opt seara. Ai văzut cât e ceasul?!
Sorina a zâmbit abia sesizabil, stând în continuare cu fața spre oglindă. Cu mâinile fine și-a aranjat o șuviță rebelă după ureche, apoi s-a întors, rar, spre mama ei. Știa că urma iar o discuție grea neplăcută chiar dar deja era obișnuită cu astfel de momente și învățase să nu se mai lase afectată.
Mamă, nu mai am șaisprezece ani, i-a răspuns calm, cu un zâmbet ușor pe chip. Sunt destul de adultă cât să nu mai dau raportul. Cel puțin nu ție.
Fața Mariei Ioniță s-a încruntat brusc. Fruntea i s-a brăzdat de riduri subțiri, iar buzele i s-au subțiat într-o linie strânsă. Ce își permite fata asta? Cum îndrăznește să se poarte așa?
Dar stai sub acoperișul meu! glasul Mariei a prins volum, răsunând a reproș. Fata să-i țină piept? De neacceptat! Și încă ceva… Cu cine rămâne copilul tău, a? Să nu crezi că-mi pierd serile cu năzdrăvanul tău de opt ani, care nu mă ascultă deloc, căci te înșeli amarnic!
Totul la ea transmitea nemulțumire. S-a înțepenit acolo, uitând parcă că, nu de mult, tocmai fiica ei venise rugându-se în genunchi să-i deschidă ușa casei.
Vreau și eu să mă uit la televizor în liniște, să-mi beau ceaiul, nu… Maria a ridicat larg brațele, încercând parcă să cuprindă tot haosul la care doar s-ar putea gândi dacă ar avea grijă de nepot. Nu să alerg după el prin casă, nu să-l conving să-și facă temele, nu să-i ascult mofturile! Știi ce obositor e? În fiecare zi același lucru: ba nu vrea să mănânce, ba îl plictisește tot, ba zice că temele sunt cea mai mare nedreptate din lume. Și eu să rezolv asta?!
Gata! a răbufnit Sorina fără urmă de zâmbet. Toată liniștea și ironia din glasul ei dispăruseră. Acum privirea îi era hotărâtă: Darius doarme la Ioana. Și să știi că tu ești ultima persoană pe care aș ruga-o să-l supravegheze. Nu vreau ca el să vadă un astfel de exemplu. Copiii, știi, absorb totul ca un burete.
Maria a încremenit o clipă, ca și cum nu-i venea să creadă. Apoi, teatral, s-a dus cu mâna la piept și și-a dat capul pe spate, ca și când ar fi primit o lovitură grea. Expresia de pe chipul ei era de o jignire adâncă, dusă la extrem atât de exagerată că aproape ai fi putut râde, dacă nu era totul atât de tensionat.
Așa vorbești cu mine?! a strigat cu glas tremurat, jucând rolul mamei profund ofensate. Eu, care ți-am deschis casa după divorțul tău, care ți-am dat cameră, tot ce se putea! Și acum …
S-a oprit, așteptând ca Sorina să cedeze, să arate remușcări. Dar degeaba. Fata îi știa toate tertipurile și nu mai cădea în plasă. Nu mai avea nicio putere să o manipuleze!
Să nu uiți că o pătrime din casa asta e a mea, a tăiat-o Sorina scurt, înainte ca mama sa să poată continua. Nu ești singura stăpână aici. Am tot dreptul să locuiesc aici, și nici măcar nu trebuie să-ți cer voie.
Privea cu satisfacție fața mamei uimită de atâta curaj. Nu se așteptase la așa reacție, nu-i venea să creadă că fiica nu mai era gata de milogeală.
Iar tu n-ai niciun drept să-mi pui piedici, a continuat, cu o notă de triumf în voce, parcă eliberată că reușise să spună, în sfârșit, tot ce avea pe suflet. Dădea să-și arunce geanta de nervi, dar se abținuse cu greu, mâinile îi tremurau ușor.
Oricum, nu avem de gând să stăm mult aici, a adăugat, privindu-și mama direct în ochi. Două-trei săptămâni, poate o lună. Mai rabdă un pic și apoi poți să uiți de noi.
Maria a izbucnit într-un râs acid, aproape batjocoritor. Ecoul vocii i-a inundat holul, iar Sorina a tresărit fără să vrea. Maria și-a încrucișat mâinile la piept și a privit-o de sus pe fiică cu o expresie în care disprețul se împletea cu satisfacția.
Și unde ai să mergi? a accentuat fiecare cuvânt. Avea aerul omului convins că are dreptate. N-ai nimic! Nici măcar un credit pentru casă nu poți lua niciun leu pentru avans și n-ai de unde scoate…
A făcut o pauză, lăsând-o pe Sorina să simtă apăsarea situației. Și-a continuat apoi, răspicat, de parcă ar fi bătut ținte într-un sicriu:
Fostul tău bărbat a fost deștept, și apartamentul l-a trecut pe numele mamei lui. După divorț n-ai rămas cu nimic. Prea ai fost naivă Mă face să mă rușinez că mi-ești fată, că nu te-am crescut cum ar fi trebuit.
Sorina a simțit cum i se strânge totul în stomac, dar nu s-a lăsat. I-a apucat geanta cu poftă, degetele i s-au înălbit de nervi. A tras adânc aer în piept, încercând să-și stăpânească vocea.
Nu te privește pe tine, i-a spus calm, deși cuvintele îi sticleau aspru în ochi. Nu mai sunt demult o copilă naivă. Gata, la revedere. Și apropo, bunica cea grijulie, Darius a plecat deja la prietena lui de câteva ore.
Sorina nici n-a mai așteptat răspuns. S-a rotit pe călcâie și a ieșit grăbită spre ușă. Tocurile îi băteau hotărât pe parchet, ecoul răsuna în holul deja gol. Coborând scările, tot ce-și dorea era să iasă cât mai repede din acea casă până și aerul de acolo se simțea stătut, apăsător, lipsit de orice urmă de ospitalitate.
Afara era răcoare, dar Sorina nu simțea nimic. Furie și dezgust îi umbreau totul, îi întunecau privirea, îi strângeau gâtul. Mersul îi era grăbit, nici nu vedea pe unde calcă important era să se depărteze de toate: de casă, de cuvintele acelea pline de reproș, de acea femeie care-i spunea mamă. Avea impresia că peste tot plutea un nor negru, care-i ștergea orice urmă de bucurie.
De ce tocmai eu am primit o așa mamă? îi suna gândul obsesiv, în timp ce-și strângea pumnii. Poate alții ar fi judecat-o pentru asta, dar nu-i mai păsa nimic. Se simțea tot mai convinsă: uneori e mai bine să nu ai mamă deloc decât să o ai pe cineva ca Maria cineva care, în loc de susținere, aduce reproșuri, în loc de compasiune, ironie, și în loc de iubire, un rece calcul.
Cei care o întâlneau pentru prima oară pe Maria Ioniță erau impresionați. Știa să zâmbească deschis, vorbea blând, asculta cu mare atenție, aproba din cap cu răbdare, de parcă ar fi trăit și suferința altuia. O vecină sărită mereu, care te îndruma cu actele, îți împrumuta un lucru, sau pur și simplu te asculta, spunând cald: Se rezolvă până la urmă, nu-ți face griji.
Cei apropiați, însă, prindeau rapid cealaltă față a medaliei. Sub acele zâmbete stătea o femeie rigidă, severă, care nu ceda controlul pentru nimic în lume. Întotdeauna ea avea dreptate, și numai ea hotăra pe binele oricui. I se părea firesc să vorbească răspicat, să întrerupă, să dicteze. Iar dacă o contraziceai, brusc devenea rece, aproape de piatră.
Sorina crescuse după regulile ei. Maria îi decidea totul: cu ce să se îmbrace, ce să învețe la afterschool, cu cine să fie prietenă… Până și cercul de prieteni era selecționat atent.
Cu fata asta nu ai ce să cauți, anunța mama ei imediat ce aflase că Sorina vorbise cu vreo colegă ce nu avea tată. Nu e anturaj bun.
Băiatul acela se poartă urât, spunea dacă afla că vorbea cu un vecin năzbâtios. Nu-ți vor aduce nimic bun astfel de prieteni.
Iar când era vorba de aprobare, răspunsul era clar:
Cu fata asta poți să te vezi, e de familie bună. Maică-sa lucrează la Primărie, post bun acolo. Îți trebuie relații!
Când a venit vremea să aleagă ce va deveni, n-a întrebat-o nimeni pe Sorina ce-i place, ce visează. Decizia era deja luată: facultatea de medicină, și gata. Că să-și ajute lumea. Faptul că Sorina leșina la vederea sângelui era, pentru mama, doar o figurație.
Tu te prefaci, întoarce capul și gata. Nu-i nimic, ba chiar vrei să fugi de la ceva serios.
Sorina a încercat să explice că nu era o glumă, că simte rău pe bune când vede răni, dar mama respingea totul ca pe o slăbiciune copilărească.
Atunci, Sorina a luat singura decizie ce i s-a părut posibilă: să se mărite. Nici nu împlinise bine optsprezece, când unul dintre băieții cunoscuți i-a propus să se căsătorească. Nu a stat pe gânduri, nu avea timp de ezitări tot ce dorea era să scape. Să fugă de control, de decizii străine, să simtă că viața îi aparține, măcar puțin.
Știa că mariajul e o treabă serioasă, dar, la momentul acela, îi părea singura cale spre un pic de libertate. Departe de casă, departe de ochi ce o judecau zilnic…
Căsnicia cu Paul a durat atât cât se putea ghici: puțin. La început, totul părea acceptabil, chiar plăcut. Își făcuseră planuri, încercau să-și organizeze rutina. Dar, după un an, au început problemele. Nu erau pregătiți pentru responsabilități. S-au certat inițial pe mărunțișuri vase nespălate, cine merge la cumpărături, banii. Mai târziu, certurile au degenerat: Paul stătea peste program la muncă, venea acasă cu miros de vin, nu suporta nicio întrebare.
E ok, doar sunt obosit, nu inventa, îi arunca scurt.
După ce s-a născut Darius, totul s-a agravat. Nopți fără somn, plânset, oboseală, scandaluri aproape zilnic. Ba țipau, ba nu vorbeau cu zilele.
Curând Sorina aflase că Paul nici nu-și ascundea infidelitățile. Într-o seară, întârziind acasă, i-a zis:
Am cunoscut pe cineva. Nimic serios, dar… Uite, nu te ține nimeni cu forța. Poți să pleci.
Sorina strângea la piept pe Darius adormit și nu i-a răspuns nimic. Ar fi vrut să țipe, să ceară explicații, dar nu a putut. Doar s-a dus să-și culce copilul…
N-avea unde merge. Tatăl plecat de mult, prieteni cu casă încăpătoare nu. A rămas acolo. Și-a îndurat soțul indiferent, serile pierdute, sarcasmul lui. Plângea uneori noaptea, pe furiș, să nu-l trezească pe Darius.
Abandonase facultatea imediat ce a aflat că e însărcinată. N-a putut împăca școala cu copilul, și-a lăsat visul baltă. Apoi, cu Darius la grădiniță, s-a înscris la Școala postliceală de contabilitate tot ce putea, să aibă o șansă. Seara citea când încăpea, adormea cu manualul pe piept. Fiecare notă bună era o speranță nouă: poate, poate va reuși altfel.
Când a simțit că se ițește o rază de lumină, a decis divorțul. Avea serviciu, o diplomă cât de cât, Darius era deja școlar și mai independent. Doar locuința era nerezolvată. Un chirie în Chișinău, la cât îi era salariul, imposibil. Atunci și-a amintit că are o parte din casa părintească la drept. Legea îi dădea voie să stea acolo singura variantă vitală. Cu inima grea, și-a luat inima în dinți și a sunat-o pe mama…
**********************
N-ai să o poți duce acolo, îi spunea Ioana, prietena ei, foșnind nervoasă marginea feței de masă, în bucătăria caldă. Și pe Darius cum îl crezi că-l va trata? Mama ta nu e o bunică model, iar Darius nu e copil de tip cuminte. Îl va strivi cu pretențiile ei! Tu știi cum îl suportă mai mult cu greu decât cu drag.
Sorina privea pe geam la primele fulgi de zăpadă, oftând obosită, apoi se întorcea spre Ioana.
E doar pentru o perioadă scurtă, două luni, poate trei, a zis, cu voce scăzută, dar fermă. Sunt perfect de acord cu tine. Mama e… cum e. Dar nu am de ales. După asta plecăm, iar telefonul va fi singura legătură dacă ea va dori, pentru că eu nu voi insista.
Ioana s-a lăsat pe spate, privind-o pe Sorina cu atenție. Ceva din tonul prietenei o intriga părea chiar prea decisă, deși circumstanțele nu păreau să-i permită planuri atât de sigure.
Și după aceste luni? o întrebă Ioana înclinând ușor capul. Vorbești ca și când ai totul gândit. Nu-i prea în firea ta în situația asta grea…
Sorina a zâmbit abia vizibil, ținând ceașca de ceai strâns în mâini, ca și când ascundea un mic secret.
N-am să fiu niciodată așa de naivă cum crede mama, a spus, privind-o drept în ochi pe prietena ei. Pentru Darius sunt dispusă la multe. Un om a început să-mi dea de înțeles că mă place.
A tăcut, urmărind curiozitatea ce i-a aprins ochii Ioanei. Aceasta era gata să întrebe cine, dar Sorina ridică blând mâna:
Nu te supăra, nu-i timpul să-ți spun cine e, zâmbi ușor. Nu pentru că nu am încredere în tine… Pur și simplu am nevoie de puțină siguranță suplimentară. Nu vreau să mă grăbesc și… simt doar că e un început bun.
Ioana a aprobat doar din cap, înțelegând să nu întrebe mai mult.
Oricum, a continuat Sorina, îndreptând spatele. În ochii ei strălucea hotărâre acest șansă nu o voi scăpa, orice ar fi! Nu mai suport să stau mereu cu grijă, nu mai pot să-l văd pe Darius suferind printre nemulțumirile mamei. Vreau să-i ofer o viață normală cu dragoste, cu liniște acasă. Dacă asta cere curaj… am să încerc.
Vorbea încet, dar de fiecare dată simțeai că totul e asumat, matur, fără bravadă, ci cu o logică adunată în ani de drumuri întortocheate.
Ioana i-a prins ușor mâna peste masă.
Cred în tine, a zis simplu. Dar, te rog, ai grijă!
Sorina a aprobat, simțind-o mai sigură ca niciodată. Era multe necunoscute înainte, dar știa, în sfârșit, că nu mai e cale de întoarcere.
Îți place omul ăsta măcar un pic? a întrebat Ioana tăcut, cu grijă adevărată să nu-i creeze o nouă rană. Ai mai fugit o dată în căsnicie, să scapi. Și ce-ai câștigat? Poate că mai bine v-ați muta la mine! N-avem spațiu larg, dar tot e mai bine: două camere, Darius ar avea cu cine să se joace, vecinul are băiat de vârsta lui.
Sorina a rotit ceașca, gânditoare. De afară se vedeau luminile galbene ale becurilor de pe stradă, iar în bucătărie era o căldură blândă. A privit-o pe Ioana sincer, pentru prima dată relaxată.
E un om bun, a început sincer, încet, dar cu hotărâre. Și se vede că mă apreciază, și iubește copii. Fiul lui e doar cu puțin mai mare ca Darius. Ne-am cunoscut la locul de joacă. Întâi am vorbit despre copii, apoi, încet despre orice.
A rememorat în gând serile acelea când el o asculta cu răbdare povestind despre Darius, cum râdea de năzbâtiile lui, cum aduna fără să se plângă jucăriile împrăștiate. Nici urmă de reproș, doar bunătate.
Lângă el mă simt în largul meu, a continuat, privind absent în zare. Nu mi-a cerut nimic, nu mi-a impus nimic. Dimpotrivă, mă sprijină mereu, e răbdător și cu fiul său, nu ridică vocea, le explică, le citește împreună seara…
Ioana asculta cu drag, fără întrerupere. Se vedea pe chipul Sorinei o lumină vie, pe care nu o văzuse demult.
Și nu am să regret, a zis Sorina ferm, privind-o direct. De data asta e alegerea mea, nu fugă. Vreau mai mult pentru mine și pentru Darius. Nu e doar o ieșire din încurcătură e primul pas către ceva serios, către o familie în care suntem respectați și iubiți.
A tras aer în piept, parcă ușurată de o povară greu purtată.
Știu că ai temeri, Ioana, și că ai vrea să ne găzduiești. Contează mult dar trebuie să încerc. Dacă nu acum, atunci când?
Ioana a dat din cap, chiar dacă în privire avea încă o urmă de îngrijorare. I-a strâns ușor, prietenește, mâna.
Bine, i-a zis blând. Dacă ai încredere, eu sunt cu tine. Dar să știi: dacă ceva nu merge cum trebuie, ușa mea e deschisă pentru voi.
Sorina a simțit, chiar acolo, un strop de liniște. A strâns cu recunoștință mâna prietenei.
Mulțumesc, a șoptit ea. Contează enorm…
*********************
Sorina a avut dreptate când i-a spus mamei că nu stă mai mult de două luni în casa copilăriei. Viața i-a adus o răsturnare neașteptată și fericită: Mihai a cerut-o de nevastă. Era șansa visată, un început pe curat. Strânseseră tot repede: câteva sacoșe cu haine, jucăriile preferate ale lui Darius, câteva lucruri de bază. Câteva ore, apoi au închis poarta ca și când soarta însăși le grăbea plecarea.
Cel mai bucuros era chiar Darius. Nu ascunsese niciodată că nu suporta dictatura bunicii. Pretențiile, regulile stricte, obiceiul de a-i supraveghea totul îl agasau teribil. Acum îi străluceau ochii putea, în sfârșit, să fie el însuși.
Maria Ioniță, când a aflat că fiica sa va fi din nou mireasă, a explodat. Întâi a cerut să-l cunoască pe viitorul ginere. Vocea îi tremura de supărare:
Să-l văd! Dacă nu-mi place, nu există nuntă! Nu te las iar să faci prostii!
Sorina însă a răspuns fără ezitare:
Mamă, e alegerea mea. Nu e nevoie de cunoștințe.
Refuzul a aprins fitilul. Maria a ieșit pe drum să strige în gura mare: cuvinte grele despre iresponsabilitatea fiicei, lipsa de recunoștință și faptul că nu are niciun strop de rușine.
Vecinii, care o știau pe Maria o femeie liniștită, elegantă, gata oricând să salute și să ajute copiii altora, au rămas uluiți. Câțiva au încercat să o domolească: Nu merită atâta stres, Maria, sunt probleme de familie. Dar au primit în schimb vorbe grele și au plecat scuturând din cap, șoptind: Cine-ar fi crezut?.
Apoi, Maria s-a străduit să dreagă lucrurile, sunând vecinele, justificând totul: Mi-au clacat nervii, am reacționat din emoție, dar o iubesc și-mi fac griji pentru ea. Însă imaginea ei n-a mai fost vreodată aceeași în cartier.
Iar Sorina… Sorina a fost, în sfârșit, fericită. Noul ei mariaj era așa cum visase: cald, sigur, plin de înțelegere. Mihai era un partener adevărat nu doar atent, ci sprijin real pentru ea și pentru Darius. Nu trebuia să mimeze nimic, nu se temea să spună ce simte, nu era obligată să dea socoteală pentru fiecare pas.
A îndeplinit și visul vechi: a intrat la universitate. Nu i-a fost ușor trebuia să îmbine orele de curs cu munca, să se descurce cu grijile zilnice. Dar, de câte ori deschidea manualul sau stătea la curs, simțea acea flacără pe care mama încercase o viață să i-o stingă spunându-i că doar medicina avea sens…
Și jobul nou și l-a găsit modest dar sigur, cu oamenii buni și șefi înțelegători. A învățat să-și gestioneze banul, să pună deoparte, să gândească înainte. Fiecare leu ce rămânea la saltea era semnul libertății, al viitorului pe care-l construia singură.
Uneori, își amintea ziua când a fugit din casa părintească și zâmbea. Acum avea ce îi păruse cândva imposibil: un soț bun, copil vesel, serviciu, facultate, și, cel mai important, sentimentul că, în sfârșit, trăiește viața ei. Oricâte ispite și necazuri vor mai apărea, Sorina știa: va reuși.
Fiindcă, acum, alegerea îi aparține.
