— Mama a spus că restaurantul e confirmat, — Lăcrămioara vorbea de parcă nu simțea tensiunea din vocea Elenei. — Și legat de bani… Tu și Andrei ați transferat totul?
Elena a tăcut câteva secunde, încercând să-și aleagă cuvintele, dar Lăcrămioara a continuat:
— Suma e mică, sincer, m-am gândit să adaug și din ai mei, dar știi cum sunt cheltuielile mele… E pentru mama, înțelegi.
— Stai, — a întrerupt-o Elena, păstrând calmul. — Nu am vorbit despre asta. Andrei nu mi-a spus nimic.
— Ah, el uită mereu, — Lăcrămioara a râs, de parcă era ceva banal. — I-am zis că de la voi ies cam patruzeci. E rezonabil pentru ocazie, nu?
Vorbele sunau ca un verdict, iar orice obiecție părea ridicolă. Elena a strâns telefonul, simțind cum furia crește.
— Patruzeci de mii? — a repetat ea încet, aproape în șoaptă.
— Da, am și negociat reducere! Au prăjituri, servire, vei vedea. Mama va fi extaziată. Oricum, nu-ți face griji, am dat avansul. Andrei a zis că transferați.
Lăcrămioara a închis, fără să aștepte răspuns.
Elena a rămas nemișcată, privind telefonul. Simțea un nod în gât, iar în minte i se rotea: „Iarăși jocul ăsta cu mâna goală”.
***
Seara, în bucătărie, aerul părea încărcat ca o coardă întinsă. Andrei a deschis frigiderul, a scos o sticlă de suc de prune și, fără să se uite la Elena, a mormăit:
— Lăcuța spune că te-ai opus să dăm banii pentru restaurant.
Elena a înghețat.
— Opus? Asta a spus? — S-a ridicat, încercând să-și stăpânească mânia. — Am refuzat oare? Nici nu știam până nu m-a sunat și m-a pus față la faptul împlinit.
Andrei s-a întors, încruntat.
— Lasă, ea nu se străduiește pentru ea. Mama nu-și sărbătorește mereu aniversarea.
— Și nu contează că „se străduiește” pe banii noștri? Patruzeci, Andrei! — Elena și-a mușcat buza, evitând să strige. — Patruzeci de mii de lei! E normal?
Andrei a dat din umeri.
— E pentru mama. Ce vrei? Lăcuța a organizat totul perfect.
Elena a pufnit.
— Perfect, desigur. E ușor să fii erou când folosești banii altora. De ce ai acceptat fără să discutăm?
— Nu exagera. — Andrei a făcut o mișcare de respingere cu mâna. — Ea încearcă să facă bine.
— Pentru cine? Pentru noi? Sau pentru ea? — Vocea Elenei s-a înălțat, dar și-a domol-o imediat. — Andrei, nu mai pot. Mereu cere: „dă, transferă, plătește”. Apoi dispare ca vântul.
El a tăcut, privind în pahar.
— Ce să fac? Așa e ea. Vrei, vorbește-i tu.
— Am vorbit, — a răspuns Elena sec. — Și știi ce mi-a spus? Că e datoria noastră.
— Ce ai vrut? Ea suportă toată povara. Poate viața ei e mai grea decât a noastră.
— Suportă?! — Elena și-a pierdut cumpătul. — Andrei, ea profită de toată lumea! Iar tu o ajuți!
Discuția a ajuns în punct mort. Andrei a mormăit ceva neclar și a părăsit bucătăria.
***
Dimineața următoare a început cu un apel neașteptat. Elena a răspuns cu reticență.
— Elenuțo, bună! Ești ocupată? — Vocea Lăcrămioarei era straniu de veselă.
— Spune, — a răspuns Elena rece, anticipând un nou „proiect”.
— Am nevoie de ajutor. Am început un magazin online cu o vecină. Știi cum sunt oportunitățile acum… Trebuie să plătesc ceva, dar sunt la zero. Mi-ai putea împrumuta cardul? Doar câteva zile.
Elena a încremenit.
— Lăcuță, — vocea i-a devenit de oțel. — Serios? Cardul meu?
— Da! Ce mare lucru? Știi că sunt responsabilă. Îți dau totul înapoi.
— Nu. Nu se discută.
Liniștea la celălalt capăt s-a întins.
— Nu înțeleg, — a spus Lăcrămioara șovăielnic. — De ce refuzi?
— Pentru că-mi pasă de liniștea mea. Și de card.
— Nu ai încredere în mine? — Tonul ei a devenit jignit. — Suntem familie.
Elena și-a mușcat limba.
— Gata, Lăcuță. Am treabă.
A închis, simțind o ușurare amestecată cu furie. Lăcrămioara depășise orice limită.
Când Andrei s-a întors de la serviciu, Elena știa că discuția va fi dură.
— Andrei, — a început ea calm. — Sora ta a sunat iar.
El și-a scos pantofii, evitându-i privirea.
— Și?
— A cerut cardul meu. Pentru „proiect”.
Andrei s-a oprit, uitându-se surprins.
— Ce i-ai răspuns?
— Că nu.
— De ce n-ai putut ajuta-o? — a izbucnit el. — E sora mea!
Elena a inspirat adânc.
— Andrei, în familia voastră nu știți diferența dintru cerere și obrăznicie? Nu se poate descurca singură?
— Nu cerea milioane! — a replicat el. — Exagerezi mereu.
Elena l-a privit incredulă.
— Eu exagerez? Crezi că putem continua așa?
El a tăcut, apoi a mormăit:
— Avea nevoie de ajutor, atât.
— Da, și apoi dispare, iar noi rămânem cu problemele.
Andrei a plecat fără să mai răspundă.
Elena ședea la masă, simțind cum ceva se sfârșește în ea. Nu mai putea îndura. Lăcrămioara nu se amesteca în viața lor — o distrugea.
Toată seara, Elena a pregătit un plan: calm, logic și definitiv.
***
Săptămâna următoare, la o adunare de familie, Lăcrămioara era regina mesei, povestind cu voce tare despre „investițiile” ei. Elena o privea cu o calmă tăcută.
Andrei ședea alături, tensionat ca un arc.
— Noi cu vecina lansăm ceva fantastic, — se lăuda Lăcrămioara. — Ne străduim singure, știți cât e de greu…
Elena s-a înghițit.
— Lăcuță, nu cumva „ne străduim” cu banii altora?
Toți au încremenit. Lăcrămioara a clipit, uluită.
— Ce insinuezi?
— Mi-ai cerut cardul meu. Și Andrei ți-a dat bani pentru mașină. I-ai returnat vreodată?
Fața Lăcrămioarei s-a înroșit.
— Sunt fleacuri! De ce aduci asta aici?
— Nu-s fleacuri când trăiești pe spinarea altora, — a replicat Elena.
— De ce ești așa rea? — a șuierat Lăcrămioara, zâmbetul ei devenind crisp. — Suntem familie!
— Familie? — Elena a ridicat o sprânceană. — Familie nu înseamnă să iei și să nu dai niciodată.
Andrei a încercat să intervină, dar Elena l-a oprit.
— Gata, Andrei. Am cheltuit destui bani și nervi pentru ea. Să explice ea acum de ce avea nevoie de cardul meu.
Lăcrămioara a sărit în picioare.
— Pur și simplu mi-ești invidioasă! Eu muncesc pentru toți, tu numai numeri bani!
— Invidioasă? — Elena a râs rece. — Să-ți invidiez obiceiul de a minți? Nu mă face să râd.
Lăcrămioara a izbucnit în plâns și a fugit din cameră.
Andrei s-a uitat la Elena cu durere.
— De ce ai făcut asta? E sora mea.
— Și tu de ce o protejezi mereu? — l-a întrebat ea, neclintită.
El a plecat fără să răspundă.
Elena a înțeles că adevărul ieșise la iveală, dar senzația nu era de victorie. Ceilalți o evitaseră cu privirea.
Seara, Andrei nu s-a întors acasă. A trimis un mesaj scurt: „Am nevoie de timp să mă gândesc”.
Elena ședea pe canapea. Știa că făcuse ce trebuia, dar inima îi respingea acest gând ca pe o bucurie goală.




