Petru Ionescu mă cheamă, și locuiesc în Râmnicu Vâlcea, unde străzile umbrite de copaci bătrâni adăpostesc liniștea unei vieți modeste. Nu sunt sărac, dar nici milionar; în schimb, după o viață lungă am reușit să strâng ceva: o casă, un teren lângă oraș, o mașină și niște economii pentru zile negre. Cu soția mea, Olga, am fost mereu acei părinți care le ofereau copiilor ce aveam mai bun, chiar dacă noi rămâneam cu firimiturile. Ne-am sacrificat pentru ei, crezând că așa trebuie. Dar cu timpul am înțeles că nu primești întotdeauna recunoștință pentru asta. Mai des, doar obișnuință cu ajutoarele.
Avem trei copii: Ștefan, Ana și Dumitru. Toți adulți, independenți – cel puțin așa ar trebui să fie. Ștefan, cel mare, are aproape patruzeci de ani. Și iată paradoxul: toți trei sunt mereu în “necaz”, mereu pe marginea prăpastiei. Primul care a venit la mine a fost Ștefan. Tânăr, plin de ambiții, dar mereu cu aceleași plângeri: slujba nu e bună, șeful e un idiot, clienții nerecunoscători. L-am ajutat să cumpere prima mașină, i-am dat bani pentru avansul la apartament, apoi pentru renovare, după aceea pentru tratamentul soției lui, iar apoi – pur și simplu ca să se descurce. Am dat, pentru că sunt tată. Pentru că iubesc. Pentru că cum să refuz propriul fiu?
Ana — prințesa noastră, suflet delicat și creativ. Căsniciile ei s-au destrămat una după alta, slujbele nu-i țineau mai mult de câteva luni. Mă suna plângând, vocea îi tremura: “Tată, nu am cu ce plăti chiria…”, “Tată, datoriile mă sufocă…”, “Tată, nu o să mă lași, nu-i așa?” Și n-am lăsat-o — îi trimiteam bani, o salvam, îi ștergeam lacrimile prin telefon. Iar Dumitru, mezinul, credea că lumea îi este datoare. Nu voia să lucreze “pentru alții”, visa la afacerea lui. M-am investit în visele lui: prima dată — eșec, a doua oară — din nou prăbușire, a treia oară — iarăși nimic. Apoi au urmat creditele, după care doar transferuri “pentru viață”. Am dat, dat, dat.
Când Olga a murit, am rămas singur. Copiii au venit la înmormântare — m-au îmbrățișat, au plâns. Iar după o săptămână telefoanele au reînceput. Ana: “Tată, știu că ți-e greu, dar am nevoie de un avocat, ajută-mă…” Ștefan: “Tată, acum ești singur, ai mai puține cheltuieli, mai dă-mi ceva”. Dumitru: “Tată, mama nu ar fi refuzat”. Am transferat bani, nu pentru că voiam, ci pentru că mă temeam să nu rămân în singurătate. Măcar niște voci în receptor, măcar un “mulțumesc”, măcar senzația că sunt necesar. Dar nimeni nu mai spunea “mulțumesc” de mult — doar noi cereri, ca un ecou într-o fântână.
Contul meu se epuizează văzând cu ochii. Am început să număr fiecare leu la magazin, am renunțat la vizitele la prieteni, nu mi-am cumpărat o geacă nouă — “de ce, cea veche e încă bună”. Și brusc am observat: copiii nu întreabă de sănătatea mea, dacă dorm bine noaptea, nu mă cheamă în vizită. Doar mesaje: “Tată, ajută-mă încă o dată…”, “Tata, voi returna mai târziu” – nimeni nu a returnat vreodată. „Tată, ești puternic, te vei descurca”. Într-o seară, stăteam la bucătărie, beam ceai răcit și brusc am realizat: m-am epuizat nu de bătrânețe, nu de oboseala trupului, ci pentru că am devenit pentru ei un bancomat vorbitor.
În aceeași noapte am scris trei scrisori — lui Ștefan, Anei, lui Dumitru. Scurte, dar ferme: “Vă iubesc. V-am dat tot ce am putut. Acum e rândul vostru să vă ridicați. Nu mai un leu, niciun fel de scuze. Sunteți puternici, cred în voi. Dar de acum încolo sunt doar tată, nu portofel. Sper să mă sunați odată nu pentru bani, ci pur și simplu”. Nu așteptam răspunsuri, dar au venit. Ștefan a tăcut — niciun cuvânt, niciun sunet. Ana a trimis un mesaj furios: „Mulțumim, tată, ai decis să ne trădezi pe toți în cele din urmă!” Dumitru a sunat. A tăcut îndelung, apoi a șoptit: “Iartă-mă. Ai dreptate. Nici nu-mi amintesc când te-am întrebat ultima dată cum te simți”. Vocea lui tremura, și pentru prima dată am auzit în ea rușine.
Au trecut aproape șase luni. Din nou mănânc ce-mi place, nu ce e mai ieftin. Mi-am cumpărat o geacă călduroasă — prima după ani de zile. M-am înscris la un club pentru pensionari, unde învăț să pictez — culorile mi-au înviat zilele gri. Pentru prima dată nu mi-e rușine să trăiesc pentru mine. La ziua mea de naștere a venit Dumitru. Fără cereri, fără aluzii. A adus o felie de tort și a spus: “Am decis să-mi găsesc o slujbă normală. Vreau să fii mândru de mine. Nu pentru ce mi-ai dat, ci pentru că m-am descurcat singur”. Am plâns — nu de durere, ca înainte, ci de mândrie, care a răzbătut printre oboseală și resentimente.
S-au obișnuit ca eu să fiu mereu pregătit cu portofelul. Am fost colacul lor de salvare, veșnicul lor datornic — pentru iubire, pentru copilăria lor. Dar m-am săturat să fiu o mașină de distribuire a banilor. Ștefan și Ana tac deocamdată — poate sunt supărați, poate nu știu ce să spună. Dar nu mai aștept telefoanele lor cu mâna întinsă. Am casa mea, pânze, culori, și învăț să respir liber. Dumitru mi-a dat speranța că nu este totul pierdut, că copiii mei mai pot deveni oameni, nu întreținuiți. Nu mai sunt un bancomat — sunt un tată, care vrea să fie iubit pentru sufletul lui, nu pentru contul din bancă. Și pentru prima dată în ani, cred că e posibil.
