Eu și soțul meu, Gavril, am părăsit apartamentul nostru din Chișinău și ne-am mutat la țară, în satul de la marginea Codrilor. Am făcut loc fiului nostru, Tudor, care a ales însă să locuiască cu socrii săi și să dea cu chirie apartamentul moștenit de la noi.
Eram abia niște tineri de 23 de ani când ne-am legat destinele la starea civilă din Bălți. Eu, Adina, aveam deja burtica rotundă ascunsă sub o rochie înflorată, iar Gavril era student în ultimul an. Amândoi am terminat Universitatea Pedagogică Ion Creangă. Nu ne-am lăudat niciodată cu averi: părinții ne-au ajutat cu dragoste, nu cu cocostârci plini de lei. Am ridicat totul din trudă, cu palmele crăpate de muncă.
Am început să lucrăm rapid. Nici nu apucase să se învețe cu mirosul laptelui, că băiatul nostru a fost dus la creșă. Poate de la griji, poate de la ciorba aceea zilnică și firavă, n-am avut de unde să-i dau lapte din piept. Tudor mânca cu lingurița la 11 luni, deja nu mai plângea după legănat, ci după cuvinte străine. Eu și Gavril eram mereu pe fuga între catalog și tabla de scris.
Primii ani au fost în chirie, într-o garsonieră rece, apoi într-o cămăruță luată cu banii puși cu trudă într-un portmoneu vechi, până când, trudind printre cursuri și lecții suplimentare, am adunat pentru două camere la etajul patru. Dar inima noastră tot spre primăverile satului bătea. Am cumpărat un pogon la marginea pădurii și cărămidă cu cărămidă, Gavril a ridicat casuța cu două odăi, cu sobă de teracotă și grindă de stejar așezam, nivelam, cumpăram și mobilă, toate de la piața centrală.
Ani în liniște. Aveam patruzeci și șase de ani și, zău, parcă simțeam pentru prima oară ce înseamnă să bei ceai la umbra merilor fără vreo grabă. Apoi, destinul parcă de la sine ne-a tras la soartă: Tudor, la 23, s-a îndrăgostit de Felicia, fată de avocat renumit, crescută într-o casă cu trei etaje la Cricova. Și-a dorit nuntă mare la un restaurant cunoscut de pe Ștefan cel Mare, limuzine colorate, mobilă nouă și un apartament separat.
De când era mic, am avut mereu mustrarea că nu l-am crescut cu destulă dragoste grădiniță devreme, școală devreme, părinți ocupați cu alții. Am încercat să compensez prin hainuțe scumpe de la magazinul La Moda, jucării nemțești, mașină la 18 ani. L-am ținut pe cât se poate departe de lipsuri. Acum, pentru nuntă, am dat banii de sub saltea, am făcut compromisuri și i-am promis apartamentul nostru de vis. Să nu simtă ce-am simțit noi. Părinții Feliciei au sărit și ei cu euro și cadouri de lux: blănuri de nurcă, bijuterii din aur, mobilă italiană.
De-atunci, Tudor s-a depărtat. Mai întâi ne vizita o dată pe lună, apoi nici la telefon nu mai răspundea. Fratele cumnatei i-a găsit serviciu bun la o firmă mare. Iar într-o duminică stranie, pe când cumpăram roșii de la Piața Centrală, vecina noastră, tanti Ileana, ne-a spus că Tudor nici nu mai locuiește în apartament: stă cu soacra, iar locuința noastră e închiriată unei familii străine.
Lui Gavril i s-a făcut rău. L-am liniștit și l-am sunat pe Tudor. A răspuns agasat, aproape cu necaz: Voi singuri ați zis că apartamentul e al nostru! Voi n-ați avut niciodată avere, doar sărăcie. Mi-e rușine că din banii voștri am ajuns să profit, să mă simt ca un chiriaș în casa socrilor, pe când voi sunteți doar doi profesori vai de capul vostru.
Ne-am dus la avocat în Chișinău. El ne-a explicat: fără acte de donație, băiatul nu avea drept asupra apartamentului nostru; chiria este ilegală, doar proprietarul decide. Am ales să nu-l dăm în judecată; le-am explicat totul chiriașilor, niște oameni blânzi, care au plecat în liniște după o lună. Ne-am mutat iar în apartamentul nostru gol.
Încă nu avem legătură cu Tudor. Gavril simte totul ca pe o rană cu sare, și eu la fel. Poate, într-o zi, ne vom regăsi sub merii din curtea casei, cine știe? Până atunci, doar zgomotul trenului și țipătul cocorilor ne mai alință, ca într-un vis ciudat, fără început și fără sfârșit.
