Cum adică nu vrei să ai grijă de copilul fiului meu? a izbucnit soacra, vocea ei răsunând ca o buciumare stranie prin încăpere, de parcă toată scena ar fi avut loc într-o sufragerie scufundată într-un amurg violet.
În primul rând, nu dau bir cu fugiții de la Dănuț. Țin să-ți amintesc că aici, în apartamentul ăsta din Chișinău, eu, după opt ore de muncă la spital, mai fac încă o tură la cratiță, la spălat și la curățenie ca o nevastă și mamă cum se cade. Pot ajuta, pot sfătui, dar să-mi las întreaga viață pe seama răspunderii parentale nici gând.
Cum adică nu vrei? Deci așa ești, fățarnico?
La masa întâlnirii de liceu, între foști colegi de la Liceul Alecu Russo, Valentina nu s-a abținut: Draga mea, Maricica, la ce bun să muncești dacă nu te plătește nimeni? Nu te-ai schimbat deloc!
Demult trecuseră vremurile când Maricica nu găsea răspuns. Acum știa să-și poarte cuvântul, așa că o puse degrabă la punct pe guraliva Valentina:
Dacă tu trebuie mereu să te gândești de unde să faci rost de lei, nu înseamnă că toți trăiesc la fel. Mi-au rămas două apartamente în București de la tata. În unul am locuit până s-a despărțit de mama, celălalt a fost al bunicii, iar când au trecut pe numele lui, apoi al meu. E altă viață, altă bani din chirie îmi ajunge de trăit și de plăceri. Aleg serviciul nu pe principiu de numai să fie plată.
Cu acul înfipt direct în orgoliul Valentinesi, Maricica a continuat: Tu ai lăsat medicina pentru vânzări, nu?
Adevărul era un secret Maricica îi promisese să nu spună nimănui, dar Valentina nu s-a abținut să o jignească.
Speriase că s-o ierte? Dacă da, atunci… chiar îi lipsea simțul realității.
Casieriță, pe bune?
Mi-ai promis că nu spui! a țipat Valentina, și și-a tras geanta ca o sirenă ce se topește într-o briză de regret, înghițindu-și cu greu lacrimile în timp ce ieșea din restaurantul La Hanul lui Manuc.
Bine i-a făcut! a spus sec Andrei, după un moment de liniște.
Da, pe bune. Cine a invitat-o, la urma urmei? a întrebat Tania, plictisită.
Eu i-am chemat pe toți, a murmurat Ana, organizatoarea. E drept, Valentina n-a fost niciodată cea mai blândă colegă, dar oamenii se mai schimbă. Uneori.
Nu întotdeauna, a dat din umeri Maricica.
Au râs cu poftă, apoi au început să întrebe pe Maricica despre munca ei.
Curiozitatea, fără răutate sau ironie, era firească, pentru că puțini știau ce presupune meseria ei, iar zvonuri despre ea pluteau ca niște aburi reci deasupra orașului.
La ce bun să-i tratezi, dacă nu-i nici un rost? întreabă unul dintre băieți, cu voce visătoare.
Cine a spus că-i degeaba? Am, de exemplu, un băiat de cinci ani. La naștere, lucrurile au mers prost, a făcut hipoxie, iar acum are retard psihomotor. Dar are șanse foarte bune a început să vorbească mai târziu, dar acum părinții îl duc la logopezi și neurologi. Dacă ar fi rămas fără sprijin, situația ar fi fost alta cu totul…
Deci, fără stres pentru bani, faci ceva folositor societății, a concluzionat Valerică.
Discuția s-a prelins încet spre alte destine din generația lor.
Atunci, Maricica a simțit cum cineva o privește din umbre. Instantaneu, a dat vina pe paranoia, dar senzația a rămas, plutind deasupra umerilor ei ca fâșii de ceață. Când s-a uitat de jur-împrejur, nimeni nu părea să-i observe neliniștea. A revenit la discuții, iar senzația s-a stins ca o adiere ciudată într-un vis de vară.
A trecut o săptămână de la întâlnire. Într-o dimineață tulbure, cu soarele abia pălind peste oraș, Maricica s-a grăbit spre serviciu, dar și-a găsit mașina blocată. A sunat la numărul lăsat pe parbrizul mașinii străine.
Mii de scuze, a spus un tânăr cu ochi de argint. Am treabă pe aici, era loc doar așa. Eu sunt Mihai.
Maricica, s-a prezentat ea, simțind că băiatul avea ceva inexplicabil de simpatic. Maniera de a vorbi, cămașa apretată, parfumul de molid toate îi intrau Maricicăi sub piele ca un cântec vechi. Așa că a acceptat invitația la o cafea, apoi încă una și, după trei luni, lumea fără Mihai părea imposibilă, ca într-un vis de ianuarie cu frunze verzi.
Mai ales că și mama lui Mihai, și fiul său din prima căsătorie, au primit-o cu brațele deschise. Copilul avea dificultăți, dar, datorită experienței Maricicăi cu copiii speciali, legătura cu Dănuț a crescut trainică. Și i-a arătat lui Mihai tehnici noi de lucru cu fiul său, pentru ca băiețelul să se poată integra mai bine.
La finalul primului an, cei doi s-au mutat împreună în blocul din Botanica. Maricica și-a dat apartamentul din București în chirie, la fel cum făceau agenții cu celelelate apartamente.
Aici au răsărit primele neliniști ca uși între lumi: Ajută-l pe Dănuț să se îmbrace, stai cu el cât cobor până la piață. Pentru început, n-a fost o problemă, dar apoi, cererile au devenit din ce în ce mai numeroase, până când Maricica a trebuit să-i spună lui Mihai: copilul lui, răspunderea lui.
Ea era dispusă să ajute, dar nu voia să-și pună pe umeri întreaga povară, când la muncă suferea oricum destule. Mihai părea că înțelege, până când, înainte de nuntă, a început împreună cu mama lui discuții despre reabilitarea lui Dănuț de parcă totul urma să fie pe umerii Maricicăi.
Stați puțin, dragilor, a tăiat ea scurt. Există o înțelegere: Dănuț e în primul rând responsabilitatea ta, Mihai. Tu nu vii să dai cu mătura la mama mea, nici să-i zugrăvești apartamentul, corect? La fel e și cu copilul.
Ei, nu se compară, a râs fals viitoarea soacră. Mama-i mamă, copilul-i copil.
Sau crezi că după nuntă voi o să acceptați să mă port tot așa cu Dănuț?
Nu fug de el. Dar în casa asta eu deja muncesc cât pentru doi. Însă reabilitarea lui Dănuț îi rămâne tatălui, nu mie. Eu doar pot sfătui și ajuta, nu să fiu mamă cu normă întreagă.
Deci nu vrei? Atunci vrei numai la povești să te dai mare despre munca ta, dar când vine vorba de copil, nu te găsești? Asta nu-i ipocrizie?
Despre ce vorbiți, oameni buni? a întrebat Maricica, dar, pe loc, i-a venit un gând: mama lui Mihai lucra la vase în restaurantul unde avusese loc reuniunea. Totul fusese gândit pentru a-i lăsa lui Maricica grija copilului.
Deci totul a fost plănuit ca să-mi puneți copilul vostru în spate?
Da’ ce, crezi că m-aș fi uitat la tine fără Dănuț și fără serviciul tău? a izbuncit Mihai. Dacă nu era copilul, nici nu te-aș fi băgat în seamă…
Ei, atunci să nu mă mai privești deloc, Maricica și-a scos inelul și i l-a aruncat lui Mihai.
Ai să regreți! au țipat la unison Mihai și mama lui. Un bărbat nu vrea o femeie banală fără avere și cu serviciu care nu plătește.
Am două apartamente în București, bani îmi ajung! a replicat Maricica, bucurându-se de cum li s-au schimbat fețele. Și-a făcut bagajele în liniște, sub privirile stupefiate.
Au urmat apeluri de împăcare, promisiuni, jurăminte, scuze îngânate printre suspine și nu știu ce m-a apucat, iartă-mă, te iubesc, nu mai fac. Maricica, cu zâmbet la colțul gurii, nu a mai crezut nimic.
Cu foștii colegi au râs copios pe seama întâmplării. Iar Maricica încă speră că într-o zi va întâlni pe cineva care s-o iubească pentru ceea ce este ea, nu pentru ce are sau ce știe să facă.
Deocamdată, îi ajung munca pe care o face cu drag, prietenii și, cine știe, poate-și ia un motan măcar cu el e clar: educație primește, spre deosebire de unii bărbațiÎntr-o seară de martie, cu vânt subțire legănând perdelele, Maricica și-a luat o cană de ceai și s-a uitat pe geam spre luminile amestecate ale orașului. A simțit un fior de libertate limpede, ca și cum, în sfârșit, ușile ascunse din viața ei s-au deschis una câte una fără să mai depindă de dragostea altora sau de recunoaștere.
A doua zi, la spital, un pacient i-a zâmbit timid și i-a spus: Doamna Maricica, mulțumesc că nu m-ați privit niciodată ca pe o povară.
Și, în acel gest, a găsit ceea ce căutase mereu: sensul statornic în oameni, nu în avuții, nu în așteptările străine. Cu pași siguri și inima ușoară, Maricica și-a continuat drumul, trăind așa cum hotărâse: pe cont propriu, cu mâinile pline de fapte bune și cu inima deschisă către viață sigură că iubirea adevărată nu se negociază niciodată.
Iar visorile ei nu s-au mai încuiat niciodată.
