Când îmi amintesc acum, după atâția ani, parcă nu-mi vine să cred cât de mult s-a schimbat viața după ce fiul nostru, Răzvan, s-a însurat cu Nicoleta. De atunci, aproape că nu mai trece pragul casei noastre. Acum, aproape tot timpul îl petrece la soacra lui, doamna Lidia, care mereu pare că nu se descurcă fără el și are câte o urgență de rezolvat. Mă întreb și acum cum a reușit să-și ducă traiul până când Nicoleta s-a măritat cu băiatul nostru.
Fiul nostru este căsătorit de mai bine de doi ani. După ce le-am făcut nunta, copiii au început să trăiască separat, într-un apartament din Chișinău pe care îl cumpărasem pentru Răzvan când a intrat la universitate, să le fie aproape și să nu ducă grija chiriei. Încă din fragedă copilărie, băiatul nostru a avut parte de toată dragostea și sprijinul nostru. Chiar înainte de căsătorie, s-a obișnuit cu traiul independent, fiindcă apartamentul era la doi pași de serviciul lui.
Nu pot să spun că nu mi-a plăcut Nicoleta, însă la vremea aceea aveam impresia că fata nu era pregătită pentru responsabilitățile vieții de familie, deși Răzvan era cu doar doi ani mai vârstnic. Nicoleta se purta adesea ca o copilă răsfățată și era uneori chiar mofturoasă. Îmi era drag fiul, și mă măcinam gândindu-mă cum va face față vieții lângă o copilă.
După ce le-am cunoscut mama, pe doamna Lidia, mi-am dat seama rapid ce tip de oameni sunt. Deși era cam cu vârsta mea, soacra fiului meu se purta, la rândul ei, de parcă ar fi fost adolescentă. Poate ați întâlnit și voi astfel de persoane care, indiferent de anii din buletin, parcă o țin mereu dintr-o copilărie. Nu sunt deloc practici și se plâng că nu sunt în stare de nimic. La momentul nunții, mama Nicoletei era deja divorțată de șase ori.
Nu aveam ce vorbi cu ea, fiindcă trăia într-o lume a ei, însă nici nu se amesteca în treburile noastre. Comunicarea se limita la politețuri ocazionale, de genul “Să fie cu noroc!” la nunta copiiilor noștri.
Primele semne îngrijorătoare au apărut chiar înainte de nuntă, fiindcă Nicoleta mereu îl trimitea pe Răzvan la Lidia: ba să repare un robinet care curgea, ba să schimbe o priză, ba să pună la loc un raft căzut în bucătărie. Am trecut cu vederea, gândindu-mă că în casa lor nu există o mână bărbătească și ajutorul băiatului e de folos.
Cu timpul însă, numărul de “stricăciuni” de la Lidia nu părea să scadă. Răzvan ne ocolea tot mai mult, motivând că merge iarăşi cu Nicoleta la mama ei. Și-au făcut un obicei din a petrece toate sărbătorile la Lidia, iar la noi rămâneam doar eu, soțul meu Ion și mama lui Ion, la o masă tristă.
M-a durut că fiul nu mai venea de sărbători, dar doare și mai tare când, cu vremea, nu răspunde la rugămințile noastre.
În acea perioadă, am cumpărat un frigider nou, și l-am rugat pe Răzvan să ne ajute să-l aducem acasă. La început a promis că vine, dar apoi ne-a sunat și a spus că nu poate, fiindcă el și Nicoleta merg la Lidia, că-i curge mașina de spălat. Când soția l-a sunat din nou, a auzit-o pe Nicoleta spunând: “Părinții tăi chiar nu pot chema o echipă de mutări?”
A venit într-un târziu, însă s-a supărat rău.
“Tată, nu puteai să chemi o echipă? Acum trebuie să-l car eu!”
M-am întrebat de ce Lidia nu a chemat un meșter? Oare trăiește într-o lume unde nu există instalatori? Răzvan mi-a spus că Lidia are nevoie de ajutor, fiindcă meșterii iau banii și nu repară nimic.
Atunci Ion, soțul meu, nu s-a mai abținut și a spus că poate Lidia nu se pricepe la instalații, dar la păstorit e leliă, fiindcă se pricepe bine să conducă oile era o aluzie la cât de pricepută e în a manipula. Răzvan s-a supărat și a plecat. Eu nu am intervenit, considerând că Ion avea dreptate, Lidia și Nicoleta tot timpul s-au sprijinit pe fiul nostru, e bun la toate pentru ele. Pentru noi parcă a uitat calea spre casă.
După ceartă, Răzvan nu a mai vorbit cu tatăl lui peste două săptămâni. Ion nu vrea să fie el cel care face primul pas să se împace. Mă simt prinsă, ca între ciocan și nicovală Ion are dreptate, însă cred că ar fi fost bine să-i spună mai blând lui Răzvan. Acum fiul nostru este supărat și nu vrea să-l vadă, iar eu nu am de gând să-l pierd pentru ceva atât de mărunt.
Ion nici nu zice să ia legătura cu fiul, iar Răzvan, la rândul lui, spune că nu va vorbi cu tatăl până nu primește scuze. În toată povestea asta, doar Lidia pare să o ducă bine ea primește atenția și ajutorul pe care și-l dorește de la băiatul nostru.
Și uneori, când mă uit pe fereastra spre strada pietruită, mă copleșește un dor de vremurile când Răzvan venea acasă, aducea bucurie și liniște. Dar anii trec, și fiecare își caută norocul cum știe.
