CUM A FĂCUT VADIM CUNOȘTINȚĂ MAMEI SALE CU PRIETENA LUI…

– Mamă, ea este iubita mea, Nicoleta… Ion încearcă să spună asta cu ton calm, dar emoția i se simte clar în glas. Și noi vrem… adică… știi… cam… aia
– Da, da… Ce vrei tu, știu de mult… Mama îl analizează atent pe aleasa fiului. Dar oare vrea și domnișoara Nicoleta același lucru? Nicoleta, îl cunoști destul de bine pe băiatul meu?
– Îl cunosc, să știți, răspunde viitoarea noră fără pic de ezitare. Îl știu ca pe buzunarele mele.
– Cum ai zis? Mama, surprinsă, trece instinctiv la un ton mai oficial. Dar așa vorbesc fetele la noi?
– De ce nu? E o expresie populară, să știți, îl știu ca pe buzunarele mele. Dar nu despre Ion ar trebui să vorbim. Ar trebui să ne cunoaștem noi două mai bine. Poate, cine știe, nu ne potrivim deloc.
– Cum adică? Mama e vizibil nedumerită.
– Adică vom sta, poate, împreună la masă, seara, așteptându-l pe Ion să vină de la petrecere, și va trebui să suportăm împreună sforăitul lui după ce bea un pahar în plus.
– Dar ce legătură am eu? încearcă mama să recâștige controlul situației. Voi o să dormiți separat… așa sper
– Dar dvs. tot o să stați cu urechea lipită de ușă, cum fac toate mamele.
– Ei, hai, că nu e chiar așa… o întrerupe și Ion, derutat de direcția discuției. Măi, ce vorbiți despre mine acolo?
– Taci din gură! răspund în cor amândouă femeile.
– Deci, doamna Maria, voiam să vă întreb, sunteți vreodată certăreață? Ion nu mi-a zis nimic despre asta.
– Cum adică certăreață? Mama deschide ochii mari. Femeile se bat, oare, pe la noi?
– Normal că da, chicotește Nicoleta. Unele îi mai altoiesc pe bărbați de le merg fulgii să te ferească Dumnezeu.
– Doamne… Maria își duce mâinile la față. Ce vorbe… ce fel de discuții…
– Haideți, lăsați că nu-i așa grav Nicoleta îi aruncă un zâmbet complice. Recunoașteți, nu v-ați gândit niciodată să-i dați o palmă bărbatului, sau poate fiului?
– Ei… Mama e gata-gata să spună adevărul, dar se oprește la timp. Nu, niciodată.
– Apreciez dorința dvs. de a părea elegantă, râde Nicoleta, dar nu vă cred. Cum să crești un băiat ca Ion și să nu vrei să-l altoiești măcar o dată? De curiozitate, în copilărie i-ați mai dat peste fund cu cureaua?
– Niciodată! De data asta mama chiar spune adevărul.
– Auzi… încearcă să intervină Ion, dar e repezit imediat cu:
– Taci un pic!
– Ați greșit atunci, doamna Maria Nicoleta îl mângâie pe Ion pe fund. Un fund care caută singur belele nu trebuie menajat! Îi trebuie ce merită. Oricum, Ion al dvs. e un băiat bun. Încă poate fi adus pe calea dreaptă. Și, dacă tot suntem aici, nu vreți să bem un ceai? Lângă ceai, vorba merge mai bine! Am luat și tort…
Spre seară, după ce soțul Mariei se întoarce de la serviciu, Maria, de față cu fiul lor, îi spune:
– Dragă, Ion al nostru, în sfârșit, se însoară!
– Doamne! Serios? tatăl exclamă bucuros.
– Stați așa, încă mă mai gândesc, îi corectează Ion, jenat.
– Nu, băiete, spune mama pe un ton ferm. De data asta sigur te însori. Și dacă te răzgândești, pe Nicoleta o adopt eu ca fiică!
– Mamă, ea nu-i orfană, zâmbește Ion. Are și ea părinți.
– Ei și? răspunde mama, ferm. Atunci pe tine te duc înapoi la maternitate și zic c-am primit alt copil.
– Dacă trebuie mă jur și eu! dă aprobator tatăl din cap, arătând fiului pumnul.