Ziua cucului a bătut și la ușa lor
Nu, ea chiar își bate joc de mine! izbucni Ancuța. Ionuț, vino până aici. Acum, te rog!
Soțul, abia descălțat în hol, apăru în prag desfăcându-și nasturele de la cămașă.
Ancuțo, iar s-a întâmplat ceva? Abia am venit de la muncă, mă doare capul
Iar?! Ancuța arătă cu mâna spre marginea căzii. Uită-te bine. Unde e șamponul meu? Unde e masca de păr pe care am cumpărat-o ieri?
Ionuț privi mărunt, încercând să găsească ceva printre borcanele ordonate pe raft.
Printre ele trona un flacon uriaș de șampon de urzică, un litru de balsam Brusture și o cutie grea cu cremă, inexplicabil de maronie.
Eee Mama și-a adus lucrurile. Cred că îi e mai ușor să aibă totul aici la îndemână bâigui el, evitând privirea soției.
Mai ușor?! Ionuț, ea nu locuiește aici! Uită-te jos.
Ancuța se aplecă, scoase de sub cadă un lighean de plastic. În el zăceau produsele ei franțuzești scumpe, buretele ei și lama de ras.
Deci, asta-i situația? Ea mi le-a aruncat pe ale mele în ligheanul ăsta jegos, și le-a pus pe ale ei la loc de cinste?
A hotărât că produsele mele trebuie să stea lângă cârpa de podea, iar șamponul ei cu Brusture să troneze pe cadă!
Ionuț oftă greu.
Ancuțo, nu te enerva. Mama e foarte supărată, știi bine. Lasă, le pun eu la loc și mergem la cină. Apropo, mama a făcut sarmale.
Nu pun gura pe sarmalele ei! tăie scurt Ancuța. Dar ce, ea trebuie să tot stea pe capul nostru? De ce face ea regulile în casa mea, Ionuț?!
Mă simt ca o chiriașă, care primește voie să folosească baia cu împrumut.
Ancuța dădu brusc peste soț și ieși, iar Ionuț băgă ligheanul cu bunurile Ancuței la loc sub cadă, cu piciorul, pe furiș.
Pe ei nu-i atinsese niciodată problema caselor din București, care stricase atâtea vieți.
Ionuț avea un apartament generos la Tineretului, lăsat de bunicul din partea tatălui.
Ancuței îi rămăsese, moștenire, o garsonieră cochetă de la bunica.
După nuntă, au hotărât să stea la Ionuț apartament renovat, aer condiționat, iar garsoniera Ancuței, închiriată unui cuplu serios.
Relațiile cu părinții lui Ionuț? O neutralitate armată, cu momente rare de simpatie.
Doamna Valeria și domnul Mircea locuiau la capătul celălalt al Chișinăului.
O dată pe săptămână ceai tradițional, întrebări de complezență despre sănătate și serviciu, schimb de zâmbete politicoase.
Vai, Ancuțo, ai slăbit tare! îi zicea Valeria, punându-i încă o felie de tort. Ionuț, nu-ți hrănești soția deloc!
Lasă, mamă, mergem la sală, se apăra Ionuț.
Atât și nimic mai mult. Nicio vizită neanunțată, nicio învățătură despre gospodărie.
Ancuța chiar le spunea prietenelor:
Am noroc cu soacra mea! Femeie de aur, nu se bagă, nu mă cicălește și nici pe Ionuț nu-l bate la cap!
Totul s-a năruit într-o marți ploioasă, când domnul Mircea, după treizeci și doi de ani de căsnicie cu Valeria, și-a făcut valiza, a lăsat un bilet pe masă: Mă duc la mare, nu mă căuta!, a blocat toate contactele și a dispărut.
S-a aflat că nebunia bătrâneții era chiar directoarea tinerică de la un sanatoriu din Mangalia, unde mergeau în fiecare vară.
Pentru Valeria, la șaizeci de ani, lumea s-a terminat.
Au venit plânsul, telefoanele de la trei dimineața și infinitele întrebări:
Cum a putut?! Pentru ce? Ancuțo, de ce m-a lăsat?!
Ancuța chiar a ajutat. I-a dus calmante, a ascultat aceleași povești, dând din cap când Valeria înjura bătrânul afemeiat.
Dar răbdarea i s-a subțiat repede văicăreala nesfârșită a soacrei îi mânca nervii.
Ionuț, a sunat de cinci ori azi dimineață i-a zis la micul dejun. Voia să mergi să-i schimbi becul. În hol.
Înțeleg, dar când se termină asta?
Soțul s-a lăsat pe spate cu tristețe:
E singură, Ancuțo. Toată viața a stat după tata, iar el
Nu te supăra pe ea
Un bec se poate schimba. Sau poți chema un meseriaș. Dar vrea să vii tu. Sau eu. Dar de ce?
Mai rău au început șederile de noapte. Ionuț se ducea să doarmă la maică-sa.
Ancuțo, îi e frică să adoarmă singură, spunea vinovat. Zice că liniștea apasă. Dorm acolo două nopți, da?
Două nopți? s-a întunecat Ancuța. Ionuț, abia ne-am căsătorit și tu deja fugi de-acasă! Nu vreau să dorm singură jumătate din săptămână.
E doar o perioadă. Trece, și totul revine la normal.
Perioada a durat o lună.
Valeria a cerut ca băiatul ei să stea cu ea patru zile și patru nopți pe săptămână.
Avea crize de tensiune, atacuri de panică, provoca înfundări la chiuvetă singură.
Ancuța îl vedea pe Ionuț storcându-se între două case și a făcut greșeala pe care avea să și-o reproșeze mereu.
***
A decis să fie directă cu soacra.
Doamnă Valeria, i-a spus la prânzul de duminică. Dacă vă apasă singurătatea, de ce să nu veniți la noi, ziua?
Ionuț e la serviciu, eu lucrez mult de acasă. Sunteți aici, în centru, ieșiți în parc, stați cu noi, iar seara Ionuț vă duce acasă cu mașina.
Valeria s-a uitat ciudat la noră.
Chiar că ai minte, Ancuțo De ce să zac în pereții ăia? Uite ce fată deșteaptă ești!
Ancuța spera că va veni de câteva ori pe săptămână, pe la prânz, plecând înainte de venirea lui Ionuț
Dar Valeria avea alt plan s-a prezentat fix la șapte dimineața.
Cine e la ușă? mormăi, somnoros, Ionuț, la auzul soneriei.
S-a dus să deschidă.
Eu sunt! din difuzor răsuna vocea vioaie a soacrei. V-am adus brânză proaspătă!
Ancuța și-a tras pătură pe cap.
Ce-i asta, la șapte dimineața? șuieră ea. Ionuț, la ora asta cine aduce brânză proaspătă?
Mama se scoală devreme, Ionuț deja se îmbrăca. Dormi, mă duc eu.
Din ziua aceea a început coșmarul. Valeria nu venea, trăia opt ore pe zi la ei în casă.
Ancuța încerca să lucreze pe laptop, dar mereu auzea:
Ancuțo, dar praf pe televizor nu vezi? Am aici o cârpă, hai că șterg eu.
Doamnă Valeria, am ședință online în cinci minute!
Ei, ce ședință? Te prefaci că lucrezi, doar stai pe Facebook.
Și apropo, tu de Ionuț nici nu calci cămășile cum trebuie. Săgețile trebuie să fie tăioase, lasă că-ți arăt eu.
Totul era criticat.
Cum tăia legumele: Ionuț iubește fâșii, la tine sunt cuburi din cantină.
Cum aranja patul: Pilota trebuie să ajungă până la podea, la tine e scurtă.
Cum mirosea în baie: Trebuie parfum plăcut, la tine miroase a mucegai.
Ancuțo, nu te supăra, bâicuia soacra privind în oală. Dar ai sărat prea tare supa.
Ionuț al meu e învățat cu dietă, de copil. Nu știai ce stomac sensibil are?
îl dai gata cu mâncările astea. Lasă, o refac eu.
Supa e bună, scuipă Ancuța printre dinți, cu pumnii strânși. Lui Ionuț i-a plăcut ieri, a mâncat două farfurii!
Vai, el e politicos, nu vrea să te supere.
La masa de prânz, Ancuța era deja la limită.
Fugea la o cafenea, stătea ore întregi, numai să nu o audă iar.
Când revenea, se enerva din nou.
Mai întâi, ceașca preferată a soacrei a apărut în bucătărie: un pahar imens, colorat, cu Cea mai bună mamă.
Apoi, în cuier, a atârnat impermeabilul ei de rezervă, iar în dulap, o poliță a devenit a ei, cu halate de schimb.
De ce v-ați adus halatele aici? întrebă Ancuța, găsind halatul roz, uriaș, lângă lenjeria ei de mătase.
E normal, fetițo. Stau toată ziua, obosesc, vreau și eu să mă schimb în ceva de casă.
Suntem familie, de ce te superi așa?
Ionuț răspundea mereu la fel:
Ancuțo, fii înțelegătoare. Ei îi e greu. A pierdut pe tata, are nevoie să se simtă utilă. Ție îți pare rău după un raft?
Nu raftul mă doare! Mama ta mă elimină din casa mea!
Nu exagera. Te-ajută cu mâncarea, cu curățenia. Ai zis că nu-ți place să calci.
Mai bine port hainele necălcate, decât călcate de ea! țipa Ancuța.
Dar Ionuț parcă nici nu o auzea.
***
Borcanele din baie au fost picătura care a umplut paharul.
Ionuț, hai la masă, îl strigă Valeria din bucătărie. Sarmalele se răcesc!
«Ancuțo, vină și tu, ți-am pus special mai puțin ardei iute, știu că nu-ți place.»
Ancuța se repezi în bucătărie, unde soacra deja așeza farfuriile ca acasă.
Doamnă Valeria, întreabă forțat calm, de ce mi-ați dat lucrurile de sub cadă?
Soacra nici nu tresări. A așezat furculița lângă farfuria lui Ionuț și zâmbi.
Vai, Ancuțo, vorba de borcănașele alea? Erau aproape goale, țineau locul degeaba.
Și miroseau tare De la ele m-a durut capul.
Eu mi-am pus ale mele, verificate. Pe ale tale le-am dat jos, să nu ne încurce.
Nu te deranjează, nu? Oricum era nevoie de ordine acolo.
Ba mă deranjează, trecu Ancuța la masa. E baia mea. Lucrurile mele. Casa mea!
A casei tale Valeria se așeză teatral pe scaun dar apartamentul e al lui Ionuț.
Tu ești stăpână, dar să n-ai uitat respectul pentru mama soțului tău.
Ionuț, în prag, se făcu alb la față.
Mamă, hai, las-o Și Ancuța are apartamentul ei, dar aici locuim noi
Ce apartament? făcu soacra din mână. O gașcă de moștenire de la bunica.
Ionuț, hai la masă. Vezi că iar nevasta ta e supărată, sigur îi e foame.
Ancuța îl privi. Aștepta.
Aștepta să spună: Mamă, gata. Ai depășit măsura. Împachetează tot și te du acasă.
Ionuț, însă, doar stătu o clipă între ele, apoi se așeză la masă.
Ancuțo, hai, mănâncă Găsim o soluție, te rog. Mamă, nici tu n-ai făcut bine, nu trebuia să te atingi de lucruri
Vezi? jubila Valeria. Băiatul înțelege.
Dar tu, Ancuțo, ești rea. Nu poți fi așa egoistă. Familia e când totul e la comun.
Răbdarea Ancuței se sparse.
Totul la comun? repetă ea. Foarte bine.
Se întoarse și ieși din bucătărie.
Ionuț strigă ceva după ea, dar nu mai auzea. Și-a strâns lucrurile în douăzeci de minute, le-a pus în valize.
Borcanele din baie le-a lăsat, avea să-și ia altele noi.
Ieșea pe fundalul a două voci: el, rugător, ea, bârfitoare și cu vorbe înțepătoare.
***
Ancuța nu avea de gând să se întoarcă a depus cererea de divorț la puțin timp după aceea.
Soțul, încă legal, o sună zilnic să se roage să revină, iar Valeria aduce pe ascuns tot mai mult din lucrurile ei la băiat acasă.
Ancuța știa sigur că fix asta și-a dorit soacraAncuța descuie ușa garsonierei, simțind pentru prima dată după multă vreme liniștea ca pe o binecuvântare, nu ca pe un gol. Și-a aruncat geaca pe spătarul scaunului, a privit fereastra aburită dinspre bucătărie și zâmbi strâmb văzând reflexia era doar ea, cu ochii limpezi și obrajii aprinși.
Pentru câteva zile, orașul a părut ciudat de prietenos. Aerul mirosea a vară târzie, raftul din baie era iar numai al ei, iar ceaiul de dimineață așa cum îl voia, fără impresiile și gesturile altcuiva. Era un fel de curaj nou, găsit printre detaliile mărunte care îi aparțineau numai ei.
Răspundea scurt la telefon, iar Ionuț rămânea agățat între promisiuni și regrete, fără să înțeleagă, poate, unde a greșit complet. Sâmbătă, Ancuța își făcu curaj și ieși în parc, fără să se teamă că cineva trage de ea spre o altă viață. Se așeză pe o bancă, lăsând soarele să-i usuce pe piele grija și furia.
Un bătrânel hrănea porumbeii lângă ea. O fetiță râdea cu lacrimi privind cum zboară păsările.
Ancuța s-a simțit, la rândul ei, ușoară. A închis ochii și pentru prima dată, în liniștea garsonierei, a știut că viitorul poate fi altfel. Poate fără compromis, poate fără bătălii pe rafturi și farfurii. Doar cu ea însăși, așa cum este. Și dacă liniștea va suna vreodată prea tare, poate va râde și ea cu poftă, fără să spună nimănui de ce.
Trăind după propria măsură, Ancuța a înțeles corul tuturor femeilor care au așteptat să le bată și lor, odată, ziua cucului la ușă: nu ca să rabde, ci ca să plece.
O dată pe săptămână, suna la mama ei și îi povestea totul cu sinceritate și umor Mamă, în sfârșit am învățat: dacă nu-s loc pe raft, nu te micșorezi tu, doar schimbi raftul.
Iar fiecare dimineață, cu parfumul ei de cafea și nimeni să adune borcane străine în jur, devenea mica victorie de după furtună. Un început de libertate care va ține, poate, toată viața.
