Cu pensia ei, Rodica Elena, pe lângă plata utilităților și achiziționarea de alimente la reduceri, obișnuia să-și facă un mic cadou – un pachet de cafea boabe.
Boabele erau deja prăjite, și când tăia colțul pachetului, emanau un miros amețitor. Trebuia să inhaleze cu ochii închiși, lăsând deoparte toate celelalte simțuri, iar atunci se întâmpla minunea! Împreună cu parfumul sublim, se revărsau în trupul ei puterea și visurile tinerești despre ținuturi îndepărtate, unde valurile oceanului bubuie, ploaia tropicală foșnește misterios prin junglă, iar strigătele sălbatice ale maimuțelor îți umplu mintea…
Toate acestea nu le văzuse niciodată, dar poveștile tatălui său, mereu plecat în expediții de cercetare în America de Sud, le ținea minte. Când era acasă, îi povestea Rodiței despre aventurile din Valea Amazonului, sorbind din cafeaua tare, iar mirosul acesteia îi aducea aminte de el – călătorul uscățiv și bronzat. Știa tot timpul că părinții nu erau cei naturali.
Își amintea cum, la începutul războiului, ea, o fetiță de trei ani care își pierduse părinții, a fost găsită de o femeie, devenită mamă pentru ea toată viața. Apoi – ca la toată lumea: școală, studii, muncă, căsătorie, nașterea unui fiu și iată rezumatul – singurătatea. Fiul său, cu douăzeci de ani în urmă, la insistența soției, a decis să se stabilească într-o altă țară și și-a găsit fericirea cu familia lui în Chișinău. În tot acest timp a vizitat orașul natal o singură dată. Vorbeau la telefon, fiul îi trimitea lunar bani, dar ea nu-i folosea – îi economisea într-un cont special. În douăzeci de ani, s-a strâns o sumă considerabilă, care va ajunge fiului înapoi. Apoi…
În ultima vreme, o gând nu-i dădea pace, că a trăit o viață bună, plină de grijă și iubire, dar – una străină. Dacă nu ar fi fost războiul, ar fi avut cu totul altă familie, alți părinți, alt cămin. Așadar, soarta ar fi fost diferită. Pe părinții săi adevărați abia și-i amintea, dar își aducea adesea aminte de o fetiță de vârsta ei, care era mereu lângă ea în acei ani mici. O chema Maria. Parcă și acum o aude chemându-le: – „Mariuca, Dănuța!” Cine era ea pentru ea? Prietenă, soră?
Gândurile i-au fost întrerupte de un semnal scurt al telefonului mobil. Se uită pe ecran – pensia venitese pe card! Ura! Tocmai la timp! Ar putea să meargă până la magazin să cumpere cafea – ultima o făcuse ieri dimineață. Atent, cu bastonul lovind ușor trotuarul, evitând bălțile de toamnă, s-a îndreptat către intrarea în magazin.
La ușă, se adăpostea o pisicuță cenușie, cu dungi, care privea temătoare ba la trecători, ba la ușile de sticlă. Mila i-a umplut inima: – „Îngheață, sărăcuța de ea, și probabil e flămândă. Te-aș fi luat acasă, dar… după mine, cine are nevoie de tine? Căci mie îmi mai rămâne… Nu astăzi, poate mâine”. Cu tot regretul, i-a cumpărat un pachet ieftin de hrană.
Elena își așeza încet jelly-ul într-o tăviță de plastic, pisica aștepta răbdătoare, privindu-și binefăcătoarea cu ochi îndrăgostiți. Ușile magazinului s-au deschis, și o femeie corpolentă a ieșit cu o expresie a feței care nu prevestea nimic bun. Fără un cuvânt, a lovit cu piciorul tăvița, răspândind bucățelele de mâncare pe trotuar:
– Le spui și le spui – fără rost! – a strigat ea. – Nu trebuie hrănite aici! – și plecând, s-a îndepărtat nervoasă.
Pisica, privind temătoare în jur, a început să adune bucățile de mâncare de pe trotuar, iar Rodica Elena, plină de indignare, a simțit primul fior al unui atac iminent. S-a grăbit către stația de autobuz – doar acolo erau bănci. Așezată pe una dintre ele, scotocea febril prin buzunare, sperând să găsească pastile, dar în zadar.
Durerea lovea fără milă în valuri, ca și cum capul îi era prins într-o menghină, ochii i se întunecau, un geamăt îi scăpa din piept. Cineva i-a atins umărul. Cu greu și-a deschis ochii – o tânără fată o privea speriată:
– Vă simțiți rău, mătușă? Cum vă putem ajuta?
– Acolo, în pachet. – Rodica Elena a mișcat încet mâna. – Acolo este pachetul de cafea. Scoate-l și deschide-l.
Ea a tras aroma boabelor prăjite o dată, de două ori. Durerea nu a trecut, dar s-a diminuat.
– Mulțumesc, drăguță. – A rostit încet Rodica Elena.
– Mă numesc Sorina, dar mulțumește-i pisicii. – A zâmbit fata. – Era lângă dumneavoastră și mieuna atât de tare!
– Și ție mulțumesc, draga mea. – Rodica Elena a mângâiat pisica care stătea alături pe bancă. Aceeași pisică tigrată.
– Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? – a întrebat fata cu grijă.
– Un atac de migrenă, drăguță. – a mărturisit Rodica Elena. – M-am agitat, se întâmplă…
– Vă însoțesc până acasă, vă va fi greu să ajungeți singură…
– … și bunica mea are atacuri de migrenă. – Povestea Sorina, în timp ce beau o cafea slabă cu lapte și fursecuri în apartamentul Rodicăi Elena. – De fapt, ea este străbunica mea, dar eu îi spun „bunică”. Locuiește la țară, cu bunica, mama și tata. Iar eu studiez aici, la școala sanitară, să devin asistentă medicală. Bunica, la fel ca și dumneavoastră, mă numește drăguță. Și mai mult, semănați atât de mult cu ea că am crezut că sunteți ea! Nu ați încercat să vă căutați rudele, pe acele adevărate?
– Sorina, scumpa mea, cum să-i găsesc? Nu prea mi-i amintesc. Nu știu nici numele meu de familie, nici de unde sunt. – Povestea Rodica Elena, mângâind pisica adormită de pe genunchi. – Îmi amintesc bombardamentele, când mergeam cu căruța, apoi tancurile…
Fugeam, fugeam atât de tare, încât nu mă mai păstram. Groază! Groază ce m-a urmărit toată viața! Apoi m-a găsit o femeie, căreia i-am spus toată viața „mama”, și acum este mama mea. După război, soțul ei a revenit și a fost cel mai bun tată pe care l-am avut! Din mine, a rămas doar numele. Familia mea adevărată, probabil a pierit acolo, sub bombe. Mama și Mariuca…
Nu observase că după aceste cuvinte, Sorina tresărise și se uitase la ea cu ochii mari, albaștri:
– Rodica Elena, aveți o aluniță pe umărul drept, asemănătoare cu o frunză?
Surprinsă, gazda a înghițit în gol, iar pisica a privit cu atenție la ea.
– De unde știi asta, drăguță?
– Și bunica o are. – Șopti Sorina. – Numele ei este Maria. Nu-și poate reține lacrimile când își amintește de sora ei geamănă, Daniela. A dispărut sub bombardament, la evacuare. Când nemții au tăiat drumul, a trebuit să se întoarcă acasă, unde au trăit ocupația. Iar Daniela a dispărut. Oricât au căutat, nu au găsit-o…
De dimineață, Rodica Elena nu-și putea găsi locul. Mersese de la fereastră la ușă, așteptând oaspeți. Pisica cenușie, cu dungi, nu se îndepărta de ea nici o clipă, privind cu îngrijorare fața stăpânei.
– Nu te îngrijora, Margareta, sunt bine, – liniștea stăpâna pisica. – Doar inima îmi bate…
În cele din urmă, soneria a sunat. Rodica Elena, emoționată, deschise ușa.
Două femei în vârstă, stăteau nemișcate, privindu-se tăcute cu ochii plini de speranță. Ca într-o oglindă, vedeau aceeași albastru neschimbat al ochilor, bucle argintii ale părului ondulat și cutele de durere din colțurile buzelor.
În cele din urmă, oaspetele a oftat ușurată, zâmbit, a pășit înainte și a îmbrățișat gazda:
– Bună, Daniela!
Și în prag, cu lacrimi de bucurie în ochi, stăteau persoane dragi…
