Vera Ionescu se opri lângă poarta familiară, sprijinindu-se de gardul de nuiele. Tocmai coborâse din autobuz, inima îi bătea tare din cauza pașilor rapizi, iar oboseala începea să-i limiteze mișcările. Fumul din coșul casei de pe curte părea că o deranjează mult. Respira greu, iar mâinile îi erau ude de transpirație din cauza neliniștei. Fruntea îi era acoperită cu picături de sudoare, dar, strângându-și voința, împinse hotărât poarta și păși pragul casei părintești.
Privind curtea, deși fiul ei nu-i mai scrisese de mult timp, Vera era sigură că nu o va înșela. Îi promisese că casa va fi în ordine, iar acum vedea că totul era așa cum o anunțase. Se îndreptă spre verandă, așteptând cu nerăbdare să-l reîntâlnească pe fiul ei, pe care atât de mult îl dorise. Își întinse brațele pentru a-l îmbrățișa.
Dar când ușa se deschise, în prag apăru o persoană necunoscută. Un bărbat cu un prosop pe umăr, privindu-o cu ostilitate, o întrebă tăcut:
— Pe cine căutați?
— Andrei, unde ești? — întrebă Vera Ionescu, confuză.
Bărbatul nu se grăbi să răspundă. O privi, își frecă bărbia și se încruntă puțin.
— Andrei? Fiul tău? — întrebă el după o pauză. — Probabil nu pot să te ajut. El mi-a vândut casa asta, acum totul este al meu.
Lumea Verei se frânge în bucăți, ca un geam spart. Fără să spună un cuvânt, ea aproape că căzu de pe verandă. Ieși afară, mergând tăcut spre stația de autobuz. Casa. A vândut casa. Fiul ei. Ce i s-a întâmplat?
Cu patru ani în urmă, ea își luase vina pentru fapta lui, pentru ca el să poată ieși pe cale legală. Era sacrificiul ei pentru libertatea lui. Ea ajunsese în închisoare, iar el trăia între timp viața lui. Trei ani fără vești de la el — Vera nu știa unde să-l caute. Cerul era gri, ploaia picura. Totul părea să se strângă în jurul ei, cuprinzându-i inima.
Se așeză pe o bancă la stație, pierzându-și orice speranță. Și atunci, ca un salvator, se opri din nou o mașină neagră. Același bărbat care cumpărase casa îi întinse o hârtie cu o adresă.
— Aici era adresa casei. Dacă vrei, te pot duce.
Vera tăcea și lua hârtia, îndreptându-se spre autobuz.
După câteva ore de gânduri și disperare, iată că se afla în fața unei uși la etajul trei al unui bloc vechi. Inima îi bătea mai repede, dar când ușa se deschise, în fața ei apăru fiul ei — viu, dar schimbat, străin.
— Mamă? Ce cauți aici? — o întrebă Andrei, împingând-o.
El închise rapid ușa în fața ei. Andrei îi spuse că trăiește cu o femeie care nu suportă foștii deținuți. Nici măcar nu s-a apropiat de banii obținuți din vânzarea casei, spunând doar că nu are bani. Vera Ionescu rămase pe prag, neștiind ce să facă. Dar fiul ei dispăru, lăsând-o singură acolo.
Nu plânse, dar sufletul ei era copleșit de amărăciune și dezamăgire. În ochii ei rămase durerea — fiul ei vânduse casa și nici măcar nu o invitaseră. Se întoarse, dar pașii o duceau nu acasă, ci la o prietenă — Dănuța. Însă, așa cum aflase, Dănuța murise, iar Vera rămase singură.
Mergea sub ploaie, fără să știe încotro, când din nou se opri aceeași mașină neagră. Bărbatul care cumpărase casa îi oferise ajutor.
— Să te urci, te-ai ud! — spuse el, iar Vera, neștiind ce să facă, acceptă invitația.
Bărbatul, Andrei, așa cum se prezentase, se dovedea a fi o persoană bună. Îi oferise să rămână la el până când va decide ce va face în continuare. Așa ajunse Vera într-o casă nouă, care deveni acum casa lui Andrei.
Zilele treceau, iar Vera Ionescu își găsi locul în viață. Gătea prânzuri pentru Andrei, îl ajuta la muncă, iar el simțea grija și dragostea ei maternă. Andrei nu cunoscuse niciodată iubirea părintească, dar acum o simțea în fiecare zi.
Dar într-o zi, când în biroul lui Andrei venise un nou candidat pentru un post de muncă, Vera Ionescu îl recunoscu imediat. Era Andrei, fiul ei, același care vânduse casa.
Andrei stătea în prag, puțin nervos, cu un zâmbet, de parcă se aștepta ca mama să nu observe nimic. Dar Vera Ionescu îl vedea deja clar. Scrise repede raportul și îl dădu lui Andrei. Acesta, citindu-l, îi ordonă lui Andrei să plece.
— „Nimic”, — spuse el cu voce tare, iar Andrei, cu un zâmbet pe față, plecă.
Vera nu mai simțea nicio îngrijorare pentru fiul ei. Înțelegea că acum familia ei era Andrei. Și, în ciuda durerii, îl acceptase ca pe un fiu. În această casă, unde înainte era goliciune, acum domnea o atmosferă caldă și adevărată.
