Anastasie a fost crescut de bunica sa. Deși mama lui era în viață. Trebuie să recunoaștem că mama lui era o femeie minunată – frumoasă și bună. Dar fiind cântăreață la filarmonică, era rar acasă. Din cauza deselor plecări, s-a și despărțit de tatăl copilului, soțul ei legitim. Așa că de Anastasie se ocupa exclusiv bunica.
Cât își amintește Anastasie, ajungând la blocul lui – o construcție comunistă tipică – întotdeauna își ridica privirea spre geamul de la etajul patru, unde o vedea nerăbdătoare pe silueta iubitei sale bunici, așteptându-l să se întoarcă. Când îl însoțea să plece undeva, bunica mereu venea la fereastră, îl saluta cu mâna, iar el îi răspundea la fel.
Dar când Anastasie a împlinit douăzeci și cinci de ani, bunica nu a mai fost. Acum, ajungând la bloc și negăsind în fereastră silueta ei dragă, simțea un gol imens în suflet. Chiar și în apartament era pustiu. Chiar dacă mama era acasă, Anastasie se simțea singur. Ei nu mai știau cum să comunice, să discute lucruri intime. Nu aveau subiecte comune sau interese reciproce. Nici problemele cotidiene nu le discutau, ca și cum ar fi fost străini.
Câteva luni după moartea bunicii, Anastasie a decis brusc să se mute în alt oraș. Mai ales că profesia lui – era un specialist IT – îi deschidea uși peste tot. Mai găsise pe internet o firmă bună care îi garanta un salariu mare și îi oferea cazare plătită. Mama sa a fost doar bucuroasă. La urma urmei, fiul ei era mare, și trebuia să-și croiască drum departe de ea.
Din casa a luat doar cana preferată a bunicii – ca amintire, și câteva haine. Ieșind din casă cu geanta pe umăr, Anastasie și-a ridicat privirea pentru ultima dată spre fereastra de la bucătărie, dar nu a văzut pe nimeni. Mama nici măcar nu a venit la fereastră să-l salute de rămas-bun. Taxiul l-a dus repede la gară și curând deja stătea pe patul de sus într-un vagon de tren.
Dimineața următoare, trenul a ajuns la gară punctual, Anastasie a găsit biroul unde urma să lucreze, s-a înscris și a plecat să caute un apartament – pe adresele pe care le găsise pe internet. Deplasându-se prin orașul necunoscut utilizând navigatorul de pe telefonul mobil, a observat dintr-o dată un bloc similar cu cel de acasă. Păreau toate la fel, dar acest bloc avea ceva familiar. Probabil pentru că ramele ferestrelor erau vopsite într-o nuanță ciudată de turcoaz.
Fără să-și dea seama, a deviat de la traseul său și s-a îndreptat încet spre bloc. Vroia doar să stea acolo și să-și amintească de bunica. Apropiindu-se, a ridicat automat privirea spre fereastra unde fusese bucătăria lui, și a încremenit… Viziunea îl amețea. La etajul patru, la fereastra bucătăriei, a văzut silueta bunicii sale. Și-a recunoscut-o imediat, iar inima a început să-i bată cu putere.
Anastasie era în toate mințile, și știa că nu putea fi adevărat. Așa că a închis ochii rapid, s-a întors și s-a îndepărtat lent de bloc. Rațiunea îi spunea că acolo era o altă bunică, dar inima striga: “Oprește-te! E ea!” Și totuși, s-a oprit, s-a întors din nou și a privit în sus.
Bunica era tot acolo, la fereastră. Și nu a mai rezistat. Cu geanta pe umăr, a alergat spre bloc, spre scara a patra. Ca și acasă, ușa blocului nu funcționa, așa că s-a grăbit pe etaj și a apăsat soneria. Ușa a fost deschisă de o fată somnoroasă în halat, care l-a privit nedumerită și a întrebat nemulțumită:
– Pe cine căutați?
– Pe mine? – a ezitat Anastasie. – Pe bunica…
– Bunica? – a întrebat fata surprinsă. Apoi a zâmbit și a strigat spre interiorul apartamentului: – Mamă! Cineva a venit pentru tine!
Până să vină mama fetei, fata îl privea cu curiozitate pe acest tânăr ciudat.
Anastasiei îi venea să se prăbușească, simțea că inima îi va ceda.
– Cine mă caută? – A apărut în ușă o femeie la vreo cincizeci de ani, tot în halat, dar somnoroasă.
– Mamă, imaginează-ți, – se amuză fata. – El te-a numit bunică.
– Așteptați, – șopti Anastasie. – Nu am chemat această femeie… Eu… Acolo, la fereastra dumneavoastră… În bucătărie… Era bunica… Am văzut-o clar.
– Ești drogoman? – a exclamat fata cu dispreț. – Nu avem nici o bunică aici! Trăim doar noi două! Înțelegi?
– Da, înțeleg… Iertați-mă… M-am înșelat… – Totul părea să se învârtească în fața ochilor lui Anastasie, a făcut un pas înapoi, și-a lăsat geanta pe jos, și pentru a nu cădea, s-a sprijinit de perete. – Iertați-mă… Voi sta puțin aici și voi pleca…
Fata începu să închidă ușa, dar mama nu i-a permis.
– Hei, tinere, – i s-a adresat băiatului cu îngrijorare, – te simți bine?
– Sunt bine… – a mințit el încetișor. – Nu vă faceți griji…
– Mi se pare că ai tensiunea peste două sute. Fața ca o sfeclă fiartă… Hai pe aici. – Ea a ieșit repede în hol, l-a sprijinit de braț și l-a dus cu grijă în apartament, dând fetei comenzi: – Vera, ia geanta lui, adu-o în casă! Și adu tensiometrul în hol! Rapid!
Fata, cu ochii mari de spaimă, a început să îndeplinească ordinele mamei.
Femeia l-a așezat pe Anastasie pe o canapea din hol și, fără să spună un cuvânt, a început să-i măsoare tensiunea. Apoi a continuat să dea ordine fiicei sale, care observase întreaga scenă cu gura căscată.
– Aduceți-mi geanta. Am acolo injecțiile… – Apoi i s-a adresat lui Anastasie. – Îți voi administra un medicament de precauție și vom chema salvarea…
– Nu trebuie salvare! – a gemut el speriat. – Abia am coborât din tren… Nu cunosc pe nimeni aici… Nici măcar nu am apucat să-mi închiriez apartament…
– Ascult-o pe mama mea! – interveni Vera în conversație. – Mama este medic, ai înțeles?
– Ești din alt oraș? – a întrebat femeia.
El doar a dat din cap în loc de răspuns. Apoi a mai cerut o dată:
– Vă rog, nu chemați pe nimeni… Trebuie să merg la muncă mâine. Prima zi… Abia m-am angajat…
– Taci! – femeia îi administra deja injecția. – Ai mai avut astfel de crize?
– Nu, – a șoptit el.
– Câți ani ai?
– Douăzeci și cinci…
– Probleme cu inima ai?
– Sincer, sunt complet sănătos…
– Sănătos spui? Atunci cum ți-a crescut tensiunea așa mult? O sută optzeci la o sută nu-i de glumă…
– Probabil e de la emoție.
– De la ce emoție?
– Ți-am spus că am văzut-o pe bunica mea în fereastra voastră. Ea stătea acolo, în bucătărie, și se uita… La mine.
– Bunica?
– Da. Dar a murit. Acum două luni. Nu aveți bunici în blocul dumneavoastră?
– Oh, ce ciudat ești… – zâmbi Vera. – Ți-am spus că locuim doar noi două. Dar ca să te liniștești, mă duc acum în bucătărie să verific.
Adevărul e că Vera s-a dus amuzată în bucătărie, dar câteva secunde mai târziu a țipat speriată:
– Mamă! Ce-i asta?! – Într-o clipă, ea era din nou în hol, ținând în mâini o cană necunoscută. – De unde e asta, mamă?! Nu am avut niciodată astfel de căni în casă!
– Oh… – Anastasie a zâmbit prostesc. – Este cana bunicii mele. Am luat-o… Dar ar trebui să fie în geanta mea. Am luat-o de acasă ca amintire. Pare ceva paranormal…
– Și unde e geanta ta? – Mama și fiica se uitau la el cu uimire, neînțelegând nimic.
– Cum unde? Iat-o… – a indicat el geanta lui de voiaj de lângă ușă. – Cana ar trebui să fie acolo…
Împreună, au răsturnat tot conținutul genții, dar nu au găsit o a doua cană.
Acest eveniment rămâne neelucidat pentru această familie. Mai ales pentru mama Verei. Căci, peste doar câteva luni, Stas a devenit ginerele ei. Chiar e ceva mistic…
