Ioana n-a priceput imediat cine se furișează pe marginea drumului. Fata a parcat mașina și s-a repezit spre creatura care părea să aibă mare nevoie de ajutor…
Când s-a apropiat, Ioanei i-a venit să plângă de milă. În fața ei, clătinându-se, stătea un motan istovit. Nici n-a putut să-și dea seama ce culoare are, fiindcă bietul animal era plin de noroi.
Dar ce era mai rău – sărmanul nu putea să vadă și nici să respire cum trebuie. Pe cap avea o sticlă de plastic tăiată, pusă ca o căciulă.
— Cine ți-a făcut asta? — se îngrozi ea, luându-l cu grijă în brațe.
Părea că nu cântărește nimic. Motanul a încercat din răsputeri să se zbată, dar n-a reușit și a rămas moale în mâinile ei.
— Andrei, ești la muncă? Am nevoie urgent de tine. Așteaptă! — strigă ea în telefon și o luă la goană spre clinica veterinară unde lucra prietenul ei.
Următoarele două ore, Andrei și colegii lui s-au luptat pentru viața animalului. Ioana stătea tăcută pe hol, ascultând.
— Păi, ce să zic… Motanul a avut noroc că te-a întâlnit. Încă puțin și nu mai puteam face nimic. Să rămână aici azi-noapte. Eu sunt de gardă și am grijă de el, — zâmbi tipul.
— Andrei, mulțumesc. Dacă nu erai tu, nici nu știu… — începu Ioana și izbucni în plâns, lipindu-se de umărul veterinarului.
Andrei o mângâie pe cap:
— O să fie bine, Ioano, nu-ți aduci aminte cum era pe vremuri? — îi făcu cu ochiul celei mai bune prietene.
Ioana zâmbi printre lacrimi. Se cunoșteau de ani buni. Andrei o scosese de atâtea ori din bucluc. Din copilărie, Ioana știa – dacă Andrei e lângă ea, totul va fi bine.
— Du-te acasă. Că mama iar se supără, — se îngrijoră tipul.
Ioana dădu din cap și ieși în grabă. Andrei o urmări cu duioșie…
*****
Andrei nu se îngrijora degeaba. Era vecin cu Ioana și cunoștea familia ei. Părinții fetei băuseră de mult peste măsură.
Anul trecut, tatăl ei plecase dintre cei vii. Mama Ioanei era de nconsolat. Își pierdea tot mai mult înfățișarea omenească și-o lua pe fiică la rost.
Lui Andrei i se făcuse mereu milă de fata aia drăguță, cu părul roșcat și pistrui.
Era cu trei ani mai mare decât Ioana și o luase imediat sub ocrotirea lui. O apăra de bătăuși și de fetițele care o tachinau. Ioana primea ajutorul lui cu recunoștință.
Spre deosebire de părinții ei, ea visa la o viață mai bună. A terminat liceul cu medalie de argint. Și știa că trebuie să se străduiască din greu ca să intre la o facultate de prestigiu.
Acum Ioana era studentă în anul trei la Facultatea de Limbi Străine.
Andrei era foarte mândru de prietena lui. El terminase nu demult Academia de Medicină Veterinară, își iubea meseria, dar credea că e mult mai greu să înveți limbi străine.
Ioana reușea nu doar să învețe, ci și să muncească part-time ca livratoare cu o mașină second-hand, moștenită de la tatăl ei.
— Am ajuns acasă! — strigă Ioana din hol.
În loc de răspuns, se auzi un sforăit ritmic. Prin apartament se răspândea un miros persistent de alcool. Mama dormea, cu piciorul atârnând de pe canapea. Pe jos zăceau sticle goale.
Fata oftă adânc, strânse gunoiul și se duse în camera ei – să se pregătească pentru seminarii.
Din capul Ioanei nu ieșea imaginea motanului chinuit. Oare cum mai e? Luă telefonul și-i scrise lui Andrei…
Bietul motan dormea, tresărind neliniștit. I se părea că chinuitorii sunt încă aproape. Geamăt încetișor de durere și cădea iar în întuneric.
— O să scapi, luptătorule! Pentru Ioana. Te așteaptă și-ți vrea binele, — șopti Andrei, stând lângă el.
Până dimineață, motanul deschise ochii și, văzând un om lângă el, încercă să fugă. Dar n-a putut. Se uita îngrozit la Andrei. În privirea lui se citea suferința.
— Liniștește-te, micuțule, nu-ți fac rău, — spuse Andrei.
Dar motanul știa că în lumea asta nu ai cui să te încrezi. Vru să șuiera, dar din gât îi ieși doar un răgușit.
— E bine, frumosule, — examină Andrei motanul cu grijă.
O săptămână întreagă, bietul animal a stat la clinică. Ioana venea în fiecare zi la iubitul ei, care la început o lua la fugă de oameni. Apoi însă i-a ales pe Ioana și pe Andrei și a început să-i lase cu prudență să se apropie.
— Totuși vrei să-l iei acasă? — o întrebă Andrei pe fată.
El se temea cum va reacționa mama Ioanei la noul membru al familiei. Ioana dădea din cap cu încredere, strângând motanul la piept…
Spre mirarea ei, femeia a primit liniștit animalul de companie. Doar întrebă răgușită:
— Să sper că nu eu trebuie să-l hrănesc?
Ioana rânji. Elena își cheltuia toată pensia pe băutură. Motanul și fiica nu intrau în planurile ei.
— Mamă, eu am grijă de el, — oftă fata.
— Un răspuns de om matur. Te laud, — spuse mulțumită mama.
Și, de parcă s-ar fi trezit, întrebă:
— Cum l-ai botezat?
Ioana se uită la motanul cenușiu-roșcat și răspunse:
— Râșcu.
— Și chiar seamănă cu un râs, — râse Elena.
Așa au început să trăiască împreună cu motanul. Ioanei i se făcu mai drag să se întoarcă acasă, fiindcă acum știa că o așteaptă cineva…
Râșcu nu avea încredere în Elena. Femeia îl speria cu vocea ei răgușită și mișcările bruște. Iar mirosul de alcool îl neliniștea.
De aceea, când Ioana nu era acasă, el se ferea să iasă în calea stăpânei.
— E cam sălbatic, nu e deloc drăgălaș, — mormăia mama nemulțumită.
Ioana dădea din umeri și evita certurile.
Când venea Andrei în vizită, Râșcu ieșea cu grijă la el. Apoi se freca de picioare. Își amintea bine de tip și-i era recunoscător că l-a salvat.
Andrei i-a spus Ioanei că Râșcu are cam patru ani. Dar motanul trecuse prin multe. Îi lipseau câțiva dinți, avea probleme cu o labă și cu inima.
— Un efort prea mare, ca de exemplu un zbor cu avionul, îi pune viața în pericol, — spuse Andrei.
— Eh, și noi tocmai ne gândeam să plecăm cu Râșcu în vacanță peste hotare, — râse fata, știind foarte bine că niciun zbor nu e posibil…
Așa au trecut doi ani.
Ioana termina universitatea și visa la o carieră de translator. Într-o zi, livra un pachet de documente la biroul unei companii mari.
Secretara a primit coletul. Ioana se pregătea să plece, când din birou ieși un bărbat nedumerit:
— Nu știu ce să fac. Negocierile încep într-o oră, și niciun translator competent! — oftă el.
Ioana se uită lung la bărbatul arătos. Și el o băgă în seamă.
— Dumneavoastră, cumva, nu sunteți translator? — întrebă el.
Secretara deschise gura, dar Ioana o luă înainte:
— Da, sunt translator. Vorbesc engleză și chineză, — răspunse ea cu energie.
Pe furiș, văzu cum ochii secretarei se făcură cât cepele. Dar hotărî să riște…
Așa că Ioana a terminat curând universitatea și fu angajată ca asistentă personală a domnului Mihai.
Mihai se dovedi a fi un bărbat fermecător de treizeci și cinci de ani. După câteva luni, relația lor nu mai era doar profesională. Ioanei îi plăcea atenția lui Mihai. O curta frumos, îi făcea cadouri neobișnuite.
— Ceva nu mai ești aceeași, prieteno. De când te-ai angajat, te-a schimbat, — îi spuse Andrei Ioanei.
Fata zâmbea misterios. Nu voia să-și împărtășească fericirea cu nimeni…
— I-ai spune tu. Până când mai ofilești după Ioana asta? — îi tot zicea lui Andrei prietenul lui cel mai bun, Nicu.
— Probabil ai dreptate. Dar mi-e teamă că nu mă va plăcea la fel. Și-mi stric prietenia cu ea, — recunoscu tipul.
— Asta nu-i prietenie, e o tortură. Nu mai ai față, — oftă Nicu posomorât.
Andrei știa că amicul lui are dreptate…
Era ziua lui Andrei, iar Ioana, după obicei, venise prima să-l felicite. Bătu la ușă. Andrei o aștepta deja la intrare.
— Andrei, La mulți ani! — spuse Ioana intrând în apartament.
— Atâția ani, și nimic nu se schimbă, — zâmbi mama lui Andrei uitându-se la ei.
Ioana, ca întotdeauna, îi coptese prăjitura preferată. Stăteau în bucătărie și beau ceai.
— Ești cam misterios azi, Andrei. Ce s-a întâmplat? — începu Ioana.
— Ioano, știi, de mult vroiam să-ți spun… — începu Andrei. Dar Ioana îl întrerupse:
— Stai, și eu am o discuție serioasă cu tine.
Tipul rămase pe loc. În sufletu-i se încuibă speranța.
— Atunci spune tu prima, — propuse el.
Ioana zâmbi:
— M-am angajat. Știi asta. Și… m-am îndrăgostit! — izbucni ea, privindu-l drept în ochi.
Andrei se rușină o clipă:
— Păi în sfârșit, Ioano. Mă bucur atât, și eu te… — nu apucă să termine, fiindcă fata îl întrerupse iar:
— Și, vezi tu, e atât de grijuliu… E mai în vârstă, ce-i drept. Dar nu contează deloc, nu?
Andrei se gândi. Diferența dintre ei era de doar trei ani și nu-l deranja deloc. Dădu din cap și continuă să asculte cu sufletul la gură.
— Vezi tu, e șansa mea la o viață fericită. Mihai pleacă peste două luni la Londra și mă cheamă cu el.
Dar nu-l pot lua pe Râșcu. Tu însuți ai spus că inima lui e slabă. Iar Mihai e alergic la animale, — spuse ea.
Andrei rămase mut. I se păru că l-a trecut un tanc peste el:
— Stai, care Mihai? Ce legătură are alergia și Râșcu? — întrebă încet.
— Andrei, mă auzi? Mihai e șeful meu și logodnicul meu. Plecăm la Londra. Am visat dintotdeauna să trăiesc și să lucrez în străinătate. E o experiență!
Dar nu putem să-l luăm pe Râșcu. Nu știu ce să fac. Să-l las la mama – nu e o opțiune, nici să-l dau altcuiva… Știi bine că Râșcu nu se apropie de oameni, — oftă Ioana.
Andrei tăcea.
„Ce prost am fost!” – îi trecu prin cap. Încercă să se stăpânească și zâmbi degajat:
— Păi, Ioano. Ce mai vești! Nu-ți face griji, prieteno. O să fie bine, promit! Eu pot să-l iau pe Râșcu. Mă cunoaște. Important e să fii tu fericită, — spuse el cu voce veselă.
Ioana se uită în ochii lui Andrei. Cumva deveniseră triști și stinși, deși cu o clipă înainte străluceau de bucurie.
— Dar ce voiai să-mi spui? — întrebă ea nesigură.
— Ah, e o prostie. Niște schimbări mărunte la muncă, — făcu Andrei cu mâna…
Două luni s-a pregătit Ioana de plecare.
Ciudat, dar cu cât ziua mutării se apropia, cu atât îi era mai greu:
„Probabil mi-e teamă să nu o las pe mama singură…” – gândi Ioana. Dar în suflet știa că nu ăsta e motivul principal al tristeții ei.
În fața ochilor îi stătea privirea tristă a lui Andrei. Cum va trăi fără el? Doar atâția ani au fost cei mai buni prieteni.
În ultima vreme, Ioanei i se părea chiar că prietenia lor se transformase în ceva mai mult…
„Gata, destul! O să locuiesc curând cu Mihai la Londra. Și mă gândesc tot la Andrei” – încercă să alunge gândurile neliniștitoare.
Râșcu se urcă ușor în brațele ei. Simțea că stăpâna are ceva. Încerca s-o liniștească, torcând duios.
— Râșcu, puiule. Cum o să trăiesc fără tine? — șopti Ioana.
Își amintea de discuția cu Mihai, care-i spusese clar că motanul n-are loc în viața lor:
— Ioano, nu pot să iau pastile toată viața din cauza unui animal. Chiar dacă e cel mai iubit, — spusese el.
Iar cuvintele astea sunară ca o sentință…
— Ei, Ioano, a venit vremea să ne luăm rămas bun! — spuse Andrei cu voce sprintenă. În brațe îl ținea pe Râșcu.
— Andrei, te rog, sună, nu uita de mine, — șopti fata printre lacrimi.
— Nu te moleși, că Râșcu se agită. Scuze că nu venim la aeroport să te conducem, — zâmbi Andrei.
Stăteau pe palier. Andrei lăsă motanul în casă și o îmbrățișă pe Ioana.
„N-o lăsa… Nu cumva s-o lași!” – îi bătea în tâmple.
— Trebuie să plec, — spuse Ioana și-l sărută pe obraz.
— N-o să uit. Niciodată n-o să uit, — șopti Andrei, desfăcând brațele…
Ea stătea la ghișeul de check-in, știind că în clipa asta se decide soarta ei.
— Păi, de ce ești așa tristă? — o încuraja Mihai.
Ea încerca să zâmbească.
„N-o să uit… Niciodată n-o să uit…” – îi răsunau în cap cuvintele lui Andrei…
Ioana se uita pe geam la clădirea aeroportului care se îndepărta.
— Vă întoarceți de undeva? — întrebă taximetristul.
— Nu, pur și simplu am rămas, — răspunse Ioana cu lacrimi de fericire.
— Se întâmplă… Cred că ați luat decizia corectă, — observă șoferul cu un aer filozofic.
Râșcu stătea trist.
— O să fie bine, Râșcu! — îl încuraja Andrei.
În ușă se bătu insistent. Tipul deschise și rămase ca trăsnit…
— Atunci, de ziua ta, vroiai să-mi spui ceva, dar te-am întrerupt, — spuse Ioana.
Andrei zâmbi:
— Ce faci tu aici? — întrebă el.
— Andrei, răspunde, ce voiai să spui? — repetă Ioana.
Dar tipul tăcea, uitându-se la ea. Apoi se apropie și o îmbrățișă.
Ea mângâie bucurosul Râșcu, care se freca de picioarele ei, și șopti:
— Te iubesc, și nu pot trăi fără tine și fără Râșcu…
— Exact asta voiam să-ți spun, draga mea, — răspunse Andrei.
