Costache, ești nebun? Crezi că te invit la mine să locuiești pentru bani? Îmi pare rău pentru tine, și gata.
Costache stătea în scaunul său cu rotile și privea prin geamurile prăfuite spre stradă. Nu-i era noroc: fereastra camerei de spital privea spre curtea interioară a spitalului, unde se întindea o mică alee cu tarabe şi jardiniţe, dar era aproape pustiu.
În plus era iarnă, iar pacienţii ieșeau rar la plimbare. Costache era singur în acea sală. Cu o săptămână în urmă, vecinul său, Ion Timoc, fusese externat, iar de atunci viaţa lui Costache devenise complet sumbră.
Ion era un tip sociabil, vesel, şi ştia o infinitate de poveşti pe care le spunea cu talent de actor. Era chiar student la facultatea de teatru, al treilea an.
Pe scurt, cu Ion nu te plictiseai niciodată. În plus, mama lui veni zilnic cu prăjituri delicioase, fructe şi dulciuri, pe care le împărţea cu generozitate cu Costache.
După plecarea lui Ion, din cameră păru să dispară o căldură familială, iar Costache se simţi singur ca niciodată, neapărat nedorit.
Gândurile înceţi ale lui Costache au fost întrerupte de apariţia unei asistente. Când a privit-o, s-a întristat şi mai tare: în loc de tânăra şi simpatică Daciana, la injecţii era venită mereu încruntată şi nemulţumită Ludmila Arcadiu.
În două luni de spital, Costache nu o văzuse niciodată pe Ludmila să zâmbească. Vocea ei era la fel de aspră, neînduplecată, aproape dură.
Ce eşti, Costache? În sus la pat! strigă Ludmila, ţinând cu o mână seringă plină cu medicamente.
Costache oftă dezamăgit, întoarse scaunul şi se aşeză pe pat. Ludmila, agilă, îl ajută să se întindă pe spate şi îl întoarce cu grijă pe buric.
Dăţi jos pantalonii poruncă ea. Costache ascultă şi nu simte nimic. Injecţiile erau puse cu măiestrie, iar el îi mulțumea în gând.
Câţi ani are, oare? se întrebă Costache, privind asistenta care căuta cu atenţie venea pe braţul său subnutrit. Probabil e deja pensionată. Pensia mică, de aceea e aşezată aşa.
Ludmila, în cele din urmă, introducea acul subţire în vena albastrudeschis a lui Costache, făcându-l să clatine uşor.
Gata, am terminat. A venit doctorul azi? întrebă ea, pregătinduse să plece.
Nu, încă nu clătină Costache din cap. Poate că va veni mai târziu
Aşteaptă. Şi nu sta lângă fereastră, e curent, şi uscat ca pâinea, adăugă Ludmila, şi ieşi din sală.
Costache voleau să se supere, dar nu putea: prin cuvintele ei, în spatele asprimei, se ascundea o grijă delicată. Nu ştia pe nimeni altul să-i ofere aşaaşa afecţiune.
Costache era orfan. Părinţii îi pieriseră când avea patru ani, într-un incendiu brutal la casa de la sat. El fu singurul care reuşi să scape. Mama, cu ultimele puteri, îl aruncă pe fereastră spre curţ, salvândul, chiar înainte ca acoperişul în flăcări să se prăbuşească peste restul familiei.
Astfel, el ajunse la orfelinat. Avea rude, dar niciuna nu se grăbea să-l ia sub aripa lor. De la mamă moşteniise ochii verzi ca smaraldul, visătoria şi delicateţea; de la tată, statura înaltă, mersul rapid şi talentul la matematică.
Îşi amintea cu greu părinţii, doar câte un fragment de film: la o sărbătoare satului, râdea alături de mamă, fluturând un steag colorat; sau stătea pe umerii tatălui, simţind briza caldă a verii pe obraji.
Îşi aducea aminte de un motan roşcat, pe nume Mura sau Bărbătesc. Fotografiile de familie se ardeau în focul cumplit.
Nimeni nu-l vizita în spital. La optsprezece ani, statul îi alocă o cameră luminoasă, la al patrulea etaj al unui cămin studenţesc. Îi plăcea să locuiască singur, deşi uneori îl copleşea o melancolie adâncă. În timp, învăţă să aprecieze singurătatea şi chiar să găsească în ea unele avantaje.
Totuşi, copilăria de la orfelinat îl urmărea: privind copiii cu părinţi pe terenurile de joacă, în supermarketuri sau pe străzile Chișinăului, gândurile îi deveneau amare şi grele.
După liceu, încercă să intre la universitate, dar nu avea suficiente puncte. A şeluşit la o şcoală tehnică, unde a găsit laude şi o specializare potrivită. Însă relaţiile cu colegii erau dificile: era tăcut, retras, iar ei nu îl găseau interesant. Vorbea mai mult cu cărţi şi reviste ştiinţifice decât cu ei, evitând petrecerile şi jocurile video.
Cu fetele, şansele erau şi mai mici, pentru că alţii erau mai îndrăzneţi şi mai vocali. La optsprezece şi jumătate de ani, arăta ca un puşti de şaisprezece. În grupă deveni albăvarul, dar nu părea să-l deranjeze.
Două luni în urmă, întârziind la curs, alunecă pe o trotuar îngheţat şi se rănise grav pe ambele picioare. Fracturile erau complicate, vindecarea dureroasă, însă în ultimele săptămâni era o uşoară ameliorare.
Speră să fie externat curând, dar locuinţa lui nu avea lift şi nici rampe pentru persoanele cu mobilitate redusă. Rămâne să stea în scaunul cu rotile mult timp.
După prânz, în sală intră doctorul traumatolog, Radu Ioniţă. După ce examină radiografiile, declară:
Domnule Costache, vestea bună este că oasele încep să se unească cum trebuie. În câteva săptămâni vei putea sta pe cârciuli. Nu are rost să mai rămâi aici, vei continua tratamentul în policlinică. Întro oră primeşti externarea şi poţi pleca. Te aşteaptă cineva?
Costache încuviinţă din cap, silenţios.
Perfect. Voi chema pe Ludmila să-ţi adune lucrurile. Sănătate, Costache, şi încearcă să nu vii din nou pe aici.
Voi face ce pot.
Doctorul închise ochii, clătină din sprâncene şi ieşi. Costache rămase să se gândească la pasii următori, când Ludmila îl întrerupse.
Ce aştepţi, nu te dai la externare? îi zise, în timp ce-i întindea rucsacul aflat sub pat. Nălucirea se termină. Nina Petrovna va schimba lenjeria.
Costache îşi strânse lucrurile, iar ochii asistentei îl urmau cu atenţie.
De ce i-ai spus doctorului o minciună? întrebă ea, înclinând capul.
Despre ce? făcu Costache o faţă surprinsă.
Nu te juca, Costache. Ştiu că nimeni nu va veni să te ia. Cum vei ajunge acasă?
Îmi voi găsi o cale, murmură el.
Încă nu vei putea să mergi pe jos cel puţin şase săptămâni. Cum vei trăi?
Mă voi descurca, nu-s copil.
Întro clipă, Ludmila se aşeză lângă el şi îi privi în faţă.
Costache, poate că nu e treaba mea, dar cu aceste răni ai nevoie de ajutor. Singur nu vei reuşi. Nu te supăra, spun sincer.
Voi reuşi singur.
Nu vei reuşi. Nu e prima mea săptămână în medicină. De ce te ceartă, ca un copil? se aprinsese asistenta.
Ce mai vrei să-mi spui?
Să ştii că poţi să stai la mine. Locuiesc departe de oraş, dar avem o scară mică şi o cameră liberă. Când te vei ridica, poţi să mergi acasă. Eu locuiesc singură, soţul a murit de mult, nu am copii.
Costache privea uimită. Să locuiască la ea? Străini în viaţa lui, iar el nu aştepta pe nimeni în afară de sine.
De ce taci? întrebă Ludmila, încruntată.
E incomod, şi în general începu el.
Nu te prefăcea, Costache. E incomod să trăieşti întro casă fără lift şi rampă, în scaunul cu rotile, răspunse ea cu vocea ei obișnuită aspră. Deci, vrei să vii la mine?
Costache ezită. Pe de o parte, să trăiască cu o străină părea ciudat, dar pe de altă parte, era singur, iar Ludmila nu părea cu adevărat străină. În fiecare zi, ea îi amintea: Închide fereastra, nu e frig?, Ia un iaurt, are calciu, Hai să iei puţin apă caldă. Era singura care îi oferea sprijin.
Sunt de acord, spuse în final, doar nu am bani Bursele nu vin încă.
Ludmila, cu mâna pe șold, îl privi surprinsă, încruntă din nou şi, cu o uşoară rană în glas, replică:
Costache, ești nebun? Crezi că te invit la mine să locuiești doar pentru bani? Îmi pare rău pentru tine, și gata.
Eu doar începu el, dar se opri la jumătate, cerând scuze.
Nu mă supăr. Hai să mergem la secția de internare, vei sta acolo până termin schimbul, porunci asistenta.
Ludmila locuia întro căsuţă mică, cu ferestre înguste. Înăuntru erau două camere cochete; una dintre ele deveni locuinţa lui Costache.
Primele zile, era foarte rușinat, nu ieșea din cameră şi se feri să o deranjeze pe gazdă cu cererile lui. Observând asta, asistenta spuse direct:
Nu te ruşina. Cere ce ai nevoie, nu ești oaspete.
În adevăr, Costache se simțea bine acolo: năvoadele de zăpadă afară, trosnetul focului în sobă, mirosul mâncării de casă toate îi aminteau de propria casă şi de copilăria fericită.
Zilele treceau. Căciuliţa de la spital rămâne, apoi și cârciula. Venise timpul să se întoarcă în oraş.
După o vizită la policlinică, Costache, cu câteva şchiopături, mergea alături de Ludmila și vorbea despre planurile de studiu:
Trebuie să dau examene, credite. Am pierdut atâta timp, un coşmar. Nu vreau să continui la tehnic.
Ia, nu pleca, spuse Ludmila, tehnicul nu va dispărea. Începi să alergi acum ca un nebun, dar ce ţia spus doctorul? Reduceţi încărcătura pe picioare!
În săptămânile următoare, s-au apropiat mult. Costache se prindea tot mai des de gândul că nu vrea să-şi părăsească acel cămin cald şi pe acea femeie blândă, care devenise a doua lui mamă. Nu găsea curajul să-i mărturisească nici lui ea, nici lui însuşi.
Întro dimineaţă, căutând încărcătorul telefonului, se uită în jur şi văzu pe Pragul camerei pe Ludmila, în lacrimi. Cu un impuls necunoscut, se apropie şi o îmbrăţi strâns.
Vrei să rămâi, Costache? șopti ea prin lacrimi, cum să fiu fără tine
Și rămase. Ani mai târziu, Ludmila a fost invitată în calitate de mamă a mirelui la nunta lui Costache, şi un an după aceea a ţinut în mâini nounăscuta nepoată, numită după ea, Ludmila.
În final, Costache a înţeles că viaţa nute așteaptă să găseşti un sprijin în alţii, ci să fii dispus să îl primeşti când e oferit. Prin încredere și prin deschiderea spre ceilalţi, poţi transforma singurătatea în prietenie şi izolaţia în cămin. Acesta e adevăratul dar al sufletului: să nu ne temem să ne lăsăm pe alţii să ne pătrundă inima.
