Costel, ești nebun? Crezi că te invit să locuiești la mine doar pentru bani? Îmi pare rău pentru tine, și gata.
Costel stă în scaunul cu rotile şi privește, prin geamurile prăfuite, strada. Nu are noroc: fereastra camerei de spital se deschide spre curtea interioară a spitalului, unde există un mic parc cu tarabe de suveniruri și jardiniere pline de flori, dar aproape că nu e nimeni.
În plus, e iarnă, iar pacienții ies rar la plimbare. Costel este singur în încăpere. Acum o săptămână vecinul său, Ionuț Timofeici, a fost externat, iar de atunci Costel se simte cu adevărat singur.
Ionuț era un tip sociabil, vesel și știa un milion de povești, pe care le spunea cu talent, ca un adevărat actor. Era și el student la teatru, la a treia facultate.
Pe scurt, a fi cu Ionuț era imposibil să te plictisești. În plus, mama lui venea zilnic cu prăjituri delicioase, fructe și dulciuri, pe care vecinul le împărțea cu generozitate cu Costel.
Cu plecarea lui Ionuț, din camera lor a dispărut o rază de căldură domestică și Costel se simte ca niciodată mai singur și neimportant.
Gândurile apăsate ale lui Costel sunt perturbate de intrarea unei asistente. Privindula, el se întristorează și mai mult: în loc să apară tânăra și drăguță Daria, îi apare vechea şi mereu posomorâtă Livia Ardelean.
În două luni de spital, Costel nu a văzut-o niciodată să zâmbească sau să râdă. Vocea lui Livia este la fel de aspră și neplăcută ca expresia feței ei: scurtă, aspră, un cuvânt de numaivorbește.
Ce faci, Costel? Hai la pat! strigă Livia ținând un seringă plină de medicamente.
Costel oftează dezamăgit, își întoarce scaunul și se așază în pat. Livia îl ajută să se așeze în poziție orizontală și, cu o mișcare rapidă, îl întoarce cu burta în jos.
Coboară pantalonii, comandă ea. Costel se supune și nu simte nimic. Injecțiile pe care Livia le administrează sunt precise, iar el îi mulțumește în gând.
Cât de bătrână e, oare? se întreabă Costel, privind cum asistenta localizează vena subțire de pe brațul său slab. Probabil că e deja pensionată. Pensia e mică, așa că trebuie să lucreze, de aceea e așa morocănoasă.
După câteva momente, Livia introduce cu grijă acul fin în vena palidă a lui Costel, făcându-l să se încrunte ușor.
Gata, am terminat. Astăzi a venit doctorul? întreabă ea, pregătinduse să iasă.
Nu, încă nu a venit, răspunde Costel cu capul înclinat. Poate mai târziu…
Așteaptă. Și nu sta lângă fereastră, e curent și e uscat ca pâinea veche, spune Livia și părăsește camera.
Costel ar vrea să se supere, dar nu poate: în cuvintele ei, în spatele asprimei, se ascunde un strop de grijă. Poate că este singura, căci el nu cunoaște pe nimeni
Costel este orfan. Părinții iau pierdut viața când avea patru ani. În casa lor de la sat a izbucnit un incendiu teribil, și el a fost singurul care a supraviețuit. Pe umărul său ardeau o arsură la umăr și la încheietura mâinii, amintind de momentul în care mama, cu ultimele puteri, la aruncat prin fereastra spartă spre curtea plină de zăpadă, salvândul de căderea pe acoperișul în flăcări.
Așa lau trimis la un orfelinat. Avea rude, dar niciuna nu ia dat un cămin. Din partea mamei ia moștenit ochii verzi și visarea, de la tatăl său înălțimea, mersul agale și talentul la matematică.
Își amintește momentele din copilărie ca dintrun film: la o sărbătoare satului, zâmbește și flutură un steag colorat; stă pe umerii tatălui şi simte vântul cald de vară pe obraji. Își amintește și un pisoi roșcat, pe nume Căpșunel sau Tigru În afară de aceste amintiri, nu îi mai rămâne nimic; albumul foto a ars în incendiu.
Nimeni nu îl vizitează la spital nu are pe nimeni. Când împlinește optsprezece ani, statul îi alocă o cameră luminoasă întrun cămin de studenți, la etajul patru.
Îi place să trăiască singur, dar uneori îl copleșește o melancolie care-l face să plângă. În timp, se obișnuiește cu singurătatea și găsește în ea și unele avantaje.
Copilăria din orfelinat îi apare uneori în amintiri: privind copiii cu părinții pe locurile de joacă, în supermarketuri sau pe străzile orașului, îi vin gânduri amare și nefericite
După liceu, Costel își dorește să intre la universitate, dar nu are suficiente puncte. Se înscrie la un colegiu tehnic. Îi place și își găsește o specializare pe plac.
Însă cu colegii de grup nu se înțelege: e liniștit, retras, nu le trezește interesul. Nu are prea multe subiecte de discuție, preferând cărțile și revistele științifice în locul petrecerilor și al jocurilor pe calculator.
Câteodată vorbesc, dar doar despre studii. La fete, modestia lui nu este apreciată, iar alți pretendenți mai vocali și mai hotărâți îi atrag atenția.
În plus, la optsprezece ani și jumătate, arată ca un șaisprezeceareni. Devine gălăcia albă a grupului, dar asta nu-l deranjează prea tare.
Două luni în urmă, întârziind la curs, alunecă pe trotuarul înghețat din subsol și își rupe ambele picioare. Fracturile se vindecă greu și dureros, dar în ultimele săptămâni se simte mai bine.
Costel speră să fie externat curând, dar se teme: locuința lui nu are lift sau rampe pentru persoane cu mobilitate redusă. Şi să rămână în scaunul cu rotile pe termen lung îl îngrijorează.
După prânz, intră în cameră doctorul Român Ionescu, traumatolog.
Domnule Costel, am vești bune: fracturile încep să se refacă așa cum trebuie. În câteva săptămâni vei putea să te sprijini de cârlige. Nu are rost să stai aici, te vom trimite la policlinică pentru tratament ambulatoriu. Întro oră vei primi externarea și poţi pleca. Vrei să te întâlnească cineva?
Costel dă din cap în tăcere.
Perfect. Voi chema pe Livia, să-ți adune lucrurile. Sănătate, Costel, și încearcă să nu mai revii pe aici.
Voi încerca, răspunde el.
Doctorul face cu ochiul și iese, iar Costel începe să-și imagineze ce va face în continuare. Livia îl întrerupe.
Ce mai stai? E timpul să pleci, spune ea, întinzândui un rucsac de sub pat, Nela Petreșcu va schimba lenjeria de pat.
Costel bagă în rucsac lucrurile personale și simţi privirea atentă a asistentei.
De ce i-ai mințit pe doctor? întreabă ea, înclinând ușor capul.
Despre ce vorbiți? răspunde Costel, surprins.
Nu te înșela, Costel. Știu că nimeni nu o să vină să te ia acasă. Cum vei ajunge acasă?
O să găsesc o cale, mormăie el.
Va trebui să nu mergi pe jos cel puțin o jumătate de lună. Cum vei trăi?
Mă voi descurca, nu sunt copil.
Livia se așează lângă el pe pat și îi privește fața.
Costel, poate nu e treaba mea, dar cu aceste răni vei avea nevoie de ajutor. Nu te poți descurca singur. Nu te supăra, spun sincer, spune ea blând.
Îmi voi da seama, nu sunt un copil.
Livia își aduce mâna la bărbie și continuă:
Nu o să poți singur. Eu nu sunt la primul an în medicină. De ce te cerţi ca un copil? se enervează ea.
Nu înțeleg de ce îmi spui toate astea, dacă nu
Pentru că până acum depinzi de mine. Trăiesc singură, soțul a murit de mult și nu am copii. Casa mea este la marginea orașului, cu doar două trepte la intrare. În camera mea e loc liber. Când te ridici în picioare, te vei întoarce acasă. Eu te pot ajuta.
Costel rămâne uimit. Să locuiască la ea? Străini, și el nu mai are speranță să fie ajutat de altcineva decât de sine.
De ce stai tăcut? întreabă Livia, încruntată.
E puțin ciudat și ezită Costel.
Nu te da bătut, Costel. E incomod să trăiești singur în casă, fără lift și rampe, în scaunul cu rotile, spune ea cu tonul său obișnuit aspru, așa că ce, vii la mine?
Costel ezită. Pe de o parte, să locuiască la o străină pare inconfortabil, dar pe de altă parte, nu va putea merge pe jos curând și Livia nu pare a fi total străină.
În acel moment își dă seama că, toată această perioadă, ea a avut grijă de el în felul ei: Școală de azi, fereastra închisă, nu a fost frig?, Mănâncă brânză, are calciu, îți face bine, tot așa îi vorbea în cameră.
Acum, singura persoană care îl susține pe deplin era Livia.
Sunt de acord, spune el în cele din urmă, doar că nu am bani bursa nu vine încă.
Livia se ridică, îl privește surprinsă, încruntă din nou și, cu un ton ușor rânjet, spune:
Costel, ești nebun? Crezi că te invit la mine pentru bani? Îmi pare rău pentru tine, și gata.
Eu doar… începe Costel, dar se oprește la jumătate, își cere scuze, nu a vrut să o jignească.
Nu mă supăr. Hai să mergem la secția de internare, să te aștepți acolo, comandă asistenta, schimbarea mea se termină curând și plecăm.
Livia locuiește întro căsuță mică, cu ferestre înguste. Înăuntru sunt două camere mici și călduroase, dintre care una este ocupată de Costel.
Înprimele zile, el este foarte rușinat, nu iese din cameră și încearcă să nu o deranjeze pe gazdă cu cererile sale.
Observând asta, asistenta senioră spune direct:
Nu te rușina. Cere ce ai nevoie, nu ești o oaspete.
În realitate, Costel se simte bine acolo: grăunile de zăpadă afară, trosnetul lemnelor în șemineu și mirosul mâncării de casă îi amintesc de propria casă și de copilăria fericită.
Zilele trec. Rămâne scaunul cu rotile, apoi și cârjele. Vine timpul să se întoarcă în oraș.
După o vizită la policlinică, Costel, încă șchiopând ușor, merge alături de Livia și își povestește planurile:
Trebuie să dau examene, credite. Am pierdut atâta timp, e un coșmar. Nu vreau să continui la facultate.
Ia-ți un loc, îi spune Livia, tehnicul nu se va pierde. Începi să alergi ca un iepure, dar ce ția spus doctorul? Să reduci încărcătura temporară pe picioare!
În ultimele săptămâni sau apropiat mult. Costel se surprinde tot mai des gândinduse că nu vrea să părăsească căsuța confortabilă și pe Livia, o femeie bună și familiară.
Ea a devenit pentru el, ca o a doua mamă, dar nu găsește curajul să-i confeseze nici lui ea, nici chiar ție însuți.
A doua zi, Costel își strânge lucrurile. Căutând încărcătorul telefonului, se uită în jur și rămâne blocat: la ușa camerei stă Livia, plângând. Costel, impulsionat de o dorință necunoscută, se apropie și o îmbrățișează strâns.
Vrei să rămâi, Costel? șoptește ea printre lacrimi, cum o să fiu fără tine
Și el rămâne. Câțiva ani mai târziu, Livia ocupă locul de cinste al mamei mirelui la masa nunții lui Costel. Un an după aceea, în maternitate, primește cu mândrie prima nenă a fiului său, numită Livia în cinstea bunÎn cele din urmă, Costel și Livia, îmbătrânind împreună, descoperă că adevărata comoară a vieții este dragostea și sprijinul pe care și-l oferă unul celuilalt.
