Jurnal, 27 aprilie
Îmi amintesc cum a ales cățelul. Alegea ca pe un cadou pentru o viață întreagă. Crescătoarea de câini a zâmrit.
– Ionuț visează de mult la un câine, – a spus el și și-a dreptat geaca gri, cu manșetele tocite.
După aceea, la magazinul de animale, a umplut o pungă transparentă cu hrană, a luat de pe raft o lesă cu mâner moale, a pus pe tejghea un castron din inox. N-a întrebat niciodată prețul.
Cățelul era roșcat, cu o ureche puțin mai sus decât cealaltă. Trei luni, nu mai mult. Când bărbatul l-a ridicat, cățelul și-a lipit botul de palma lui lată și a rămas nemișcat.
Gheorghe l-a strâns la piept, în cealaltă mână legăna punga cu cumpărăturile, iar ușa s-a închis în urma lui.
Acasă, pe canapea, ne aștepta Ionuț. Șapte ani, genunchii verzi de antiseptic, șuvițe ciufulite în trei direcții. Când tatăl lui a intrat cu minunea aia mică în brațe, băiatul n-a țipat. S-a lăsat pe podea, a stat pe vine și a întins degetele.
Cățelul i-a mirosit mâna. Apoi a lins-o.
Băiatul a ridicat capul și l-a privit pe taică-său de jos în sus. În privirea aia era ceva care m-a făcut să mă întorc în tăcere spre fereastră. Stăteam lângă pervaz, cu umerii ușor ridicați, de parcă așteptam de mult un necaz.
– Cum îl cheamă? – a întrebat Gheorghe.
Fiul a răspuns încet, fără să-și ia ochii de la cățel:
– Roșcovan.
Tatăl i-a ciufulit șuvițele. Eu nici n-am întors capul.
Prima noapte a fost grea. Roșcovan a scheunat pe hol, a zgâriat linoleumul, a împins cu botul ușa închisă a dormitorului. M-am sculat la trei. Apoi la cinci. Am șters balta cu ziarele ude, care plescăiau sub picioarele goale de parcă tot holul s-ar fi îmbibat cu ceva căruia nu-i găseam numele. Gheorghe nu s-a ridicat nici măcar o dată.
Dimineața, în bucătărie, plutea un miros neobișnuit.
– Se obișnuiește el, – am zis în gol.
Soțul meu ungea în tăcere pâinea cu unt. Cuțitul a scârțâit pe coajă, iar cățelul, sub masă, a tresărit din tot corpul.
Ziua, Ionuț se așeza pe podea în camera lui, iar Roșcovan se culca lângă el, cu botul sprijinit pe genunchiul băiatului. Copilul citea alfabetarul cu voce tare, încurcând literele, iar cățelul asculta de parcă ar fi înțeles fiecare cuvânt. Urechile i se mișcau pe rând la orice sunet. M-am oprit în prag, m-am uitat. Apoi am închis ușa încet după mine.
A doua noapte, Roșcovan a ros papucii. A treia, a răsturnat coșul de gunoi. Gheorghe a strâns cojile de cartofi de pe jos în genunchi, cu fălcile încordate de parcă mesteca ceva invizibil și amar.
– Ei, pe scurt… – a început el și s-a oprit.
Am așteptat continuarea. N-a venit.
Cearta s-a întâmplat în a cincea zi. Ionuț dormea demult. Ceasul de pe peretele bucătăriei arăta fără un sfert de zece. Gheorghe stătea la masă, cu mânecile gecului gri suflecate până la coate.
– Nu dorm destul, – a zis.
Eu stăteam la chiuvetă.
– Mai rabdă puțin. E mic.
S-a aplecat în față.
– Rodica. Eu mă scol la șase. În fiecare zi. Dacă câinele ăsta…
N-a terminat. Am auzit eu singură sfârșitul. Mâna mi s-a întins spre prosop, deși îmi ștersesem deja degetele.
Din hol s-a auzit un scheunat. Slab, pe o singură notă. De parcă Roșcovan ar fi simțit că se vorbește despre el.
– Copilul visa la un câine, – am zis.
Gheorghe s-a ridicat. Scaunul a scârțâit.
– Nu despre acum vorbesc. Vorbesc despre: dacă nu se schimbă nimic.
A plecat în cameră. N-a trântit ușa. A închis-o cu grijă, ca un om care hotărâse de mult totul, iar discuția o dusese doar de formă.
Sâmbătă dimineața, Ionuț s-a trezit și a fugit la Roșcovan, desculț, pe linoleumul rece. Covorașul din hol era gol. Castronul de lângă perete era curat, fără mâncare și fără apă. Lesa cu mâner moale atârna pe cuier.
Băiatul s-a uitat sub masă. În baie. După dulapul în care Roșcovan își ascundea papucul ros. Nicăieri.
A intrat în bucătărie.
– Tată, unde e Roșcovan?
Gheorghe își bea cafeaua. Ceasca în mână era ținută drept; degetele nu-i tremurau.
– A fugit, probabil. Dimineața ușa era deschisă, am cărat gunoiul, și…
A dat din mâini. Palme late, liniștite. Alea în care cățelul își lipise încrezător botul acum șase zile.
Ionuț a stat puțin. S-a uitat la covorașul gol. La lesa de pe cuier, atârnată atât de drept, de parcă n-o scosese nimeni niciodată. Și s-a dus în camera lui.
N-a plâns. N-a mai întrebat. Doar a plecat.
Eu stăteam în cadrul ușii, cu degetele lipite de buze. De parcă prindeam un cuvânt pe care-l spusesem prea târziu. În spatele frigiderului stătea o pungă transparentă cu hrană, pe jumătate plină, cu eticheta de preț de la magazinul de animale pe lateral.
Lucrurile astea le-am aflat abia mai târziu, bucată cu bucată. Le scriu aici ca să le înțeleg.
În aceeași seară, Tudorița venea de la piață. Ploaia începuse de după-amiază, iar asfaltul luci ca uns.
La stația de autobuz, lângă o bancă, ceva se mișca.
Tudorița s-a oprit. Și-a îndreptat cardiganul de culoarea muștarului și s-a aplecat. Avea mâinile cu pete întunecate de pământ de răsad: sfârșitul lui aprilie, degetele nu se spală până vara.
Cățel. Roșcat, cu o ureche mai sus decât cealaltă. Ud, lipit de piciorul băncii, tremura întruna, ca un mecanism fără întrerupător.
Lângă el stătea o pungă. Transparentă, cu hrană. Nouă, cu etichetă de preț.
Tudorița s-a ridicat. S-a uitat în jur. Nimeni.
Ploaia s-a întețit. Picăturile băteau în acoperișul stației, de parcă cineva ar fi bătut nerăbdător cu degetele. Cățelul nu se ascundea, nu scheuna. Nu mai aștepta.
Apoi și-a ridicat botul. Nasul rece, blana lipită de coastele subțiri. Avea niște ochi de i s-a strâns inima Tudoriței, deși nu plânsese de douăzeci de ani în fața altora și nici acum nu avea de gând.
– Uite ce ești tu, – a zis încet. Așa vorbesc oamenii obișnuiți să stea de vorbă cu răsadurile și cu tăcerea.
L-a ridicat cu o mână. Cu cealaltă a luat punga. Cățelul și-a lipit botul de încheietura ei și a rămas nemișcat, la fel cum rămăsese și înainte, în alte palme. Ploaia curgea pe cardigan, pe pungă, pe blana roșcată. Autobuzul n-a mai venit, dar nu mai era important.
Acasă, Tudorița l-a șters cu un prosop în dungi albastre. Cățelul stătea cuminte pe scaun și se uita cum încălzește laptele într-o crăticioară de aluminiu.
Apartamentul era liniștit. Un singur cactus pe pervaz. Ceasul cu pendul, pe care soțul ei îl reparase cu o lună înainte de-a muri.
Opt ani a trăit singură. Și dintr-o dată laptele a plescăit pe podea, ghearele pocneau pe gresie, și nu mai era tăcere, ci o pace. Diferența uriașă.
Cățelul lingea din farfurioară. Sunetul era atât de casnic, încât Tudorița s-a așezat pe podea lângă scaun și doar a stat și a ascultat.
– Bun, – a spus. A tăcut. A repetat: – Bun.
După trei zile, Tudorița l-a scos în curte. Lesa o cumpărase de la magazinul de uz casnic cu o sută de lei. Materială, cu cataramă de plastic. Cățelului nu-i păsa: se împletica prin curte și mirosea fiecare stâlp, de parcă făcea harta unei lumi noi.
La intrare fuma Viorica de la etajul patru. Se uita spre soare, fumul se ridica în sus.
– O, ți-ai luat cățel?
Tudorița a dat din umeri.
– L-am găsit. La stație, sâmbătă. Sub ploaie.
Viorica a tras un fum. S-a uitat la cățel, apoi la Tudorița.
– Roșcat? Cu o ureche?
Tudorița a încuviințat.
– Păi e al lui Gheorghe din apartamentul doisprezece. L-a luat pentru băiat. Acum o săptămână. Rodica i-a spus Crinelei de la etajul trei că i-a fugit câinele.
Viorica a coborât glasul.
– Da’ Crinela spune că l-a văzut sâmbătă dimineață pe bărbatul cu geaca gri la stație. Cu o pungă. A pus ceva lângă bancă și a plecat. Repede. Nu s-a întors.
Tudorița a tăcut.
Cățelul stătea la picioarele ei și rodea șiretul de la pantof. Viorica a aruncat chiștoaca în coș și a plecat.
Tudorița a rămas. Apoi s-a aplecat, a ridicat cățelul și l-a lipit de cardigan. Lâna de culoarea muștarului mirosea a pământ și răsad. El n-a scheunat, doar și-a lipit botul de gâtul ei. Cald și ud.
Seara, Tudorița spăla farfurioara și se uita pe fereastră.
În curte, lângă leagăn, stătea un băiat. Șuvițe blonde. Nu se legăna. Se uita doar la banca pe care stăteau, de obicei, vecinele cu căței mici.
A stat un minut, poate două. Apoi și-a băgat mâinile în buzunare și s-a îndreptat spre intrare. Încet.
Roșcovan dormea lângă calorifer, pe o pătură veche. O ureche ieșea mai sus decât cealaltă.
Tudorița și-a șters mâinile. A pus prosopul.
Undeva, în apartamentul doisprezece, pe un cuier atârna lesa cu mâner moale. Nouă, de la magazinul de animale. Nimeni n-o folosise niciodată.
