Un bărbat alege un cățel ca și cum ar căuta un cadou pentru toată viața. Crescătoarea zâmbește.
— Copilul visează de mult la un câine, spune bărbatul și își drege geaca gri cu manșete tocite.
Apoi, la magazinul de animale, pune hrană într-o pungă transparentă, ia de pe raft o lesă cu mâner moale, pune pe tejghea un bol din inox. Nu întreabă cât costă.
Cățelul e roșcat, cu o ureche puțin mai sus decât cealaltă. Are cam trei luni, nu mai mult. Când bărbatul îl ridică, cățelul își lipește botul de palma lată și rămâne neclintit.
Bărbatul îl strânge la piept, în cealaltă mână îi atârnă punga cu cumpărături, iar ușa se închide în urma lui.
Ionuț Munteanu îl așteaptă acasă, pe canapea. Are șapte ani, genunchii pătați de verde de metilen, șuvițe blonde ciufulite în trei părți. Când tatăl intră cu minunea în brațe, băiatul nu țipă. Se lasă pe podea, se ghemuiește și întinde degetele.
Cățelul îi miroase mâna. Apoi o linge.
Băiatul ridică privirea spre tatăl lui. În ochii lui e ceva care o face pe Rodica Munteanu să se întoarcă în tăcere spre fereastră. Ea stă lângă pervaz, cu umerii ușor ridicați, de parcă se așteaptă de mult la o păcăleală.
— Cum îl numim? întreabă Gheorghe.
Fiul răspunde încet, fără să-și ia ochii de la cățel:
— Roșcă.
Tatăl îl ciufulește pe creștet. Rodica tot nu se întoarce.
Prima noapte e grea.
Roșcă scheaună pe hol, zgârie linoleumul cu labele, își lipește botul de ușa închisă a dormitorului. Rodica se scoală la trei. Apoi la cinci. Șterge balta cu ziare ude, iar hârtiile lipăie sub picioarele goale, de parcă tot holul e îmbibat cu ceva care n-a fost încă numit.
Gheorghe nu se ridică nicio dată.
Dimineața, în bucătărie plutește un miros neobișnuit.
— O să se obișnuiască, spune Rodica în gol.
Soțul unge în tăcere unt pe pâine. Cuțitul scârțâie pe coajă, iar cățelul de sub masă tresare din tot corpul.
Ziua, Ionuț se așază pe podea în cameră, iar Roșcă se culcă lângă el, cu botul pe genunchiul băiatului. Băiatul citește abecedarul cu voce tare, încurcă literele, iar cățelul ascultă de parcă ar înțelege fiecare cuvânt. Urechile i se mișcă la fiecare sunet, rând pe rând.
Rodica se oprește în prag, se uită. Apoi închide ușa încet în urma ei.
A doua noapte, Roșcă roade papucii. A treia, răstoarnă coșul de gunoi. Gheorghe strânge cojile de cartofi de pe podea în patru labe, iar fălcile i se mișcă de parcă ar mesteca ceva invizibil și amar.
— Ei, pe scurt… începe el și se oprește.
Rodica așteaptă continuarea. N-o așteaptă.
Cearta izbucnește în a cincea zi.
Ionuț doarme demult. Ceasul de pe peretele bucătăriei arată zece fără un sfert.
Gheorghe stă la masă. Mânecile gecii gri sunt răsfrânte până la coate.
— Nu mă mai odihnesc, spune el.
Rodica stă lângă chiuvetă.
— Mai rabdă puțin. E mic.
El se apleacă în față.
— Rodico. Eu mă trezesc la șase. În fiecare zi. Dacă câinele ăsta…
Nu termină. Rodica aude singură sfârșitul. Mâna i se întinde spre prosop, deși degetele sunt deja uscate.
De pe hol se aude un scheunat. Încet, pe o singură notă. De parcă Roșcă simte că se vorbește despre el.
— Copilul visează la el, spune Rodica.
Gheorghe se ridică. Scaunul scârțâie.
— Nu vorbesc despre acum. Vorbesc despre faptul că, dacă nu se schimbă nimic…
Iese din bucătărie. Ușa nu se trântește. O închide cu grijă, ca un om care a hotărât demult totul, iar discuția e doar de formă.
Sâmbătă dimineața, Ionuț se trezește și aleargă la Roșcă desculț, pe linoleumul rece.
Covorașul de pe hol e gol. Bolul de lângă perete e curat, fără mâncare și fără apă. Lesa cu mâner moale atârnă în cuier.
Băiatul se uită sub masă. În baie. După dulap, unde lui Roșcă îi place să ascundă papucul ros. Nicăieri.
Intră în bucătărie.
— Tată, unde e Roșcă?
Gheorghe bea cafea. Ceșca stă dreaptă în mână, degetele nu tremură.
— A fugit, probabil. Dimineața ușa era deschisă, am scos gunoiul, și…
Face un gest larg cu mâinile. Palmele sunt late și calme. Exact cele în care cățelul și-a îngropat încrezător botul acum șase zile.
Ionuț rămâne nemișcat. Se uită la covorașul gol. La lesa care atârnă atât de dreaptă, de parcă nimeni n-o scosese vreodată de acolo. Apoi se duce în camera lui.
Nu plânge. Nu mai întreabă nimic. Doar pleacă.
Rodica stă în prag, cu degetele lipite de buze. De parcă încearcă să prindă un cuvânt pe care a întârziat să-l spună. În spatele frigiderului stă punga transparentă cu hrană, pe jumătate plină, cu eticheta de preț de la magazinul de animale pe laterală.
În aceeași seară, Domnica Rusu merge acasă de la piață.
Ploaia a început încă după-amiaza, iar asfaltul lucește ca uns cu ulei.
Lângă banca din stația de autobuz ceva se mișcă.
Domnica se oprește. Își drege haina tricotată de culoarea muștarului și se apleacă. Mâinile îi sunt pătate de pământ negru de răsaduri: sfârșit de aprilie, degetele nu se curăță până în vară.
Un cățel. Roșcat, cu o ureche puțin mai sus decât cealaltă. Ud, lipit de piciorul băncii, tremură mărunt și neîntrerupt, ca un mecanism fără întrerupător.
Lângă el stă o pungă. Transparentă, cu hrană. Nouă, cu etichetă de preț.
Domnica se îndreaptă. Se uită în jur. Nimeni.
Ploaia se întețește. Picăturile bat pe acoperișul stației, de parcă cineva bate nerăbdător cu degetele. Cățelul nu se ascunde, nu scheaună. Nu mai așteaptă.
Apoi își ridică botul. Nasul e rece, blana i s-a lipit de coastele subțiri. Ochii lui au o privire care o strânge pe Domnica sub coaste, deși n-a plâns în fața străinilor de douăzeci de ani și nici acum n-are de gând.
— Ia te uită la tine, spune ea încet. Așa vorbesc oamenii obișnuiți să stea de vorbă cu răsadurile și cu tăcerea.
Îl ridică cu o mână. Cu cealaltă ia punga. Cățelul își lipește botul de încheietura mâinii ei și rămâne neclintit, exact cum rămăsese mai înainte, în palmele străine. Ploaia curge pe haină, pe pungă, pe blana roșcată. Autobuzul nu mai vine, dar nu mai contează.
Acasă, Domnica îl șterge cu un prosop în dungi albastre. Cățelul stă cuminte pe un taburet și o urmărește cum încălzește laptele într-o crăticioară de aluminiu.
Apartamentul e tăcut. Un singur cactus pe pervaz. Ceasul cu pendul, pe care soțul ei îl reparase cu o lună înainte de a muri.
Opt ani a trăit singură. Și iată că laptele se varsă pe podea, ghearele pocnesc pe faianță, iar în loc de tăcere se așază o liniște. Diferența e uriașă.
Cățelul lăpâie dintr-o farfurioară. Sunetul e atât de casnic, încât Domnica se așază pe podea lângă taburet, stă pur și simplu și ascultă.
— Bun băiat, spune ea. Tace. Apoi repetă: — Bun băiat.
Peste trei zile, Domnica îl scoate pe cățel în curte.
Lesa e de pânză, cu cataramă de plastic, cumpărată de la magazinul de menaj cu o sută de lei. Cățelului nu-i pasă: merge clătinându-se prin curte și miroase fiecare stâlp, de parcă ar întocmi harta unei lumi noi.
La intrare fumează Viorica Ceban de la etajul al patrulea. Se chiorăște la soare, fumul se ridică în sus.
— O, ți-ai luat cățel?
Domnica dă din umeri.
— L-am găsit. În stație, sâmbătă. Pe ploaie.
Viorica trage din țigară. Se uită la cățel, apoi la Domnica.
— Roșcat? Cu o ureche?
Domnica încuviințează.
— Păi e cățelul pe care Gheorghe din apartamentul 12 l-a luat pentru băiatul lui. Acum o săptămână. Rodica Munteanu i-a spus Mărioarei Popa de la etajul trei că a fugit câinele.
Viorica coboară vocea.
— Iar Mărioara zice că l-a văzut sâmbătă dimineață pe un tip în geacă gri în stație. Cu o pungă. A pus ceva lângă bancă și a plecat. Repede. Nu s-a întors.
Domnica tace.
Cățelul stă lângă picioarele ei și roade șiretul de la pantof. Viorica aruncă chiștocul în coș și pleacă.
Domnica rămâne pe loc. Apoi se apleacă, ia cățelul în brațe și îl strânge la piept. Lâna hainei de culoarea muștarului miroase a pământ și a răsaduri. El nu scheaună, doar își lipește botul de gâtul ei. Cald și ud.
Seara, Domnica spală farfurioara și se uită pe fereastră.
În curte, lângă leagăne, stă un băiat. Șuvițe blonde. Nu se leagănă. Se uită doar la banca pe care, ziua, stau de obicei vecinele cu câini mici.
Rămâne acolo un minut, poate două. Apoi își bagă mâinile în buzunare și o ia încet spre intrare.
Roșcă doarme lângă calorifer, pe o pernă dintr-o pătură veche. O ureche stă mai sus decât cealaltă.
Domnica își șterge mâinile. Pune prosopul jos.
Undeva, în apartamentul 12, pe un cârlig atârnă lesa cu mâner moale. Nouă, de la magazinul de animale. N-a fost folosită niciodată.
