Copilul s-a născut fix la miezul nopții. Tocmai atunci când ceasul electronic din sala de nașteri, pâlpâind verde, a alunecat de la 23:59 la 00:00.
Medicul și moașa s-au privit scurt, iar neonatologul de gardă a apucat repede trupul mic, vânăt și nemișcat, l-a pus pe masa de înfășat și, grăbit, a început să-i aspire gurița. Pruncul nu respira.
Femeia care tocmai născuse, abia întorcând capul, privea fără nicio tresărire mișcările medicului.
Oare e mort? Nu plânge… gândurile îi alunecau prin minte, îmbibate încă de durerea care o mistuise.
Apoi, nou-născutul a scos un scâncet slab, aproape stins, ce s-a întărit curând și s-a prefăcut într-un plâns cristalin, răsunând departe pe coridoarele tăcute ale maternității din acea oră adâncă.
Medicul, moașa și neonatologul priveau adânc copilul, fiecare ținându-și respirația.
Era altfel băiețelul… Șira spinării i se curba ciudat între omoplați, dând naștere la două cocoașe aproape simetrice, alungite, care coborau până aproape de mijlocul pieptului.
Așa ceva… cum e posibil? a tot repetat neonatologul uimit. N-am văzut niciodată, niciodată, pe nimeni așa… Nu are cum, e imposibil…
Dimineața, când doctorul a venit la Ana să-i spună despre fiul ei, ea și-a strâmbat buzele frumoase, cu acreală:
Deci pe lângă toate, e și hidos… Vai de capul meu…
Nu, n-am nevoie de el, luați-l unde vreți, nu doresc un monstru… Nici sănătos nu-l voiam, dar așa ceva… Dați-mi hârtia, scriu pe loc că îl abandonez…
Și a părăsit maternitatea la termen, ușoară și indiferentă, fără să poarte cu ea nici un fir de grijă. Iar băiatul a rămas acolo, fără să știe că cea mai dragă ființă l-a trădat încă de la început.
La Casa de Copii i-au pus numele Ilieșor. Așa și nu altfel.
Îngrijitoarele îl îmbrăcau cu cămăși largi, prea mari pentru el, să nu i se vadă prea tare cocoașa ciudată. Dar oricât ar fi avut trupul cu linie perfectă, Ilieșor tot nu semăna cu alți copii ce plângeau, se certau și împărțeau jucării. În ochii lui albaștri, umbriți de gene negre lungi, stătea o seriozitate nemărginită, neștiută copiilor de vârsta lui.
Deseori privea pe fereastră și asculta, cu sufletul strâns, ceva nevăzut înlăuntrul său, încercând să prindă și să priceapă ceva ce încă nu putea desluși.
S-a întâmplat într-o zi când coloana de copii de doi ani, bâlbâiți, se târau pe culoar spre o activitate. Atunci Ilieșor Auzise CEVA.
Dintr-o ușă rămasă întredeschisă la biroul directoarei se auzea muzică. Nu semăna cu cântecelele copilărești pe care le ascultase la Casa de Copii, nici cu march-urile la care băteau pasul ca soldații, legănând mâini debile și picioare încă stângace…
Muzica aceea era asemenea vântului. Un vânt cald și blând care te ridică de pe pământ, te poartă, te leagănă ca într-un vis ciudat și dulce…
Nu avea cuvinte, dar avea o inimă vie, caldă, ce-l cuprindea pe Ilieșor și-i povestea, povestea ceva tainic, ceva ce nimeni în lume nu știe, nici nu are nevoie să știe, în afară de el
S-a oprit în mijlocul coridorului, stricănd ordinea coloanei, și a început să se legene după ritmul muzicii, indiferent la copiii ce-l împingeau, la îngrijitoarele ce încercau zadarnic să-l urnească.
Atunci, totul s-a limpezit în capul său. Ce tot încercase să ghicească printre plânsetele celorlalți, printre fâșâitul vântului sau foșnetul țevilor la baie aceea era, de fapt, Muzica lui
Alina și Dorel vizitaseră toate Casele de Copii din preajmă. Din cauza unei probleme de sănătate, Alina nu putea avea copii.
Au hotărât să ia suflet din Casa de Copii. Dar ce soartă actele erau făcute, cursurile pentru părinți adoptivi absolvite, însă le rămăsese ALEGEREA. Cum să-ți alegi copilul tău, când cei născuți nu se aleg, ci se iubesc oricum ar fi ei? Și totuși, printre atâția micuți lipsiți de dragostea părinților, ei încă nu-și găsiseră copilul lor, adevăratul lor suflet.
Cu mâinile împreunate, se apropiau de gardul Casei de Copii. În nisipar roiau prichindeii, fetițele plimbau păpuși în cărucioare, jocuri obișnuite, pline de râsete și țipete.
Doar un băiețel cu hăinuță prea lungă stătea privind atent un vrăbiuț care ciripea pe creangă.
Chiar atunci telefonul Alinei a început să sune. Mozart Alina era îndrăgostită de muzica clasică. Și copilul a tresărit, ochii lui au strălucit ca un bec aprins și a început să se legene încet, simțind fără greș ritmul și suflul muzicii, în timp ce Alina și Dorel rămâneau locului, orbi la restul lumii, fără a se mișca.
Atunci l-au văzut. Pe EL. Pe băiatul lor. Pe sufletul lor născut o dată cu ei, luminând în ochii copilului
Da, știu că e bolnav, că are un handicap Știu, îmi asum Recuperare? Sigur
răspundea Alina, istovită de insistențele directoarei, care voia cu orice chip să le facă vedere un alt copil, sănătos. Copiii nu se aleg le tot repeta, îl iau, cu orice preț
Mămică? Ilieșor s-a clătinat de lângă pian și și-a culcat capul pe mâna Alinei. De ce sunt eu așa? De ce nu sunt ca ceilalți?
Alina și-a plimbat mâna blând pe cocoașa lui: Vezi, dragul meu, fiecare dintre noi e altfel la inimă și la chip și tu, și eu, și tăticul
Iar pe spatele tău ți-am spus, acolo ai aripioare, aripe de înger doar că încă nu s-au deschis, dar or să se deschidă, desigur că or să se deschidă
Și atunci îl ia în brațe, îl sărută pe creștetul cald, apoi se așează lângă el la pian, iar împreună cântă, și Ilieșor cântă așa cum nu reușesc adesea nici maturii cei serioși, muzicienii.
Și din spatele lui, într-adevăr, se deschid aripi aripi ce numai Mama, Tata și ÎngerulPăzitor al lui Ilieșor le pot vedea, cel ce zâmbește mereu în spatele băiatului, în timp ce muzica curge, curge ca un râu mare, năvalnic, legănând pe valurile sale sufletul fericit al lui IlieșorȘi în ziua aceea, sub lumina după-amiezii, Ilieșor a simțit cum inima i se lărgește până aproape să cuprindă toată bucuria din lume. Degetele îi alergau nesigure, dar îndrăznețe peste clapele lucioase, iar fiecare sunet se prefăcea, pentru o clipă, într-un zbor fără aripi. Fiecare notă era o pasăre, un freamăt de viață nouă.
Alina și Dorel l-au privit fiecare în tăcerea lor, cu ochii umezi și plini de acea recunoștință pe care numai părinții adevărați o cunosc. Și când Ilieșor s-a oprit și s-a întors timid către ei, Dorel l-a luat în brațe strânsatât de strâns încât puștiul a râs, uitând de toate cocoașele, de toate zilele pierdute în singurătatea lui.
Pe fereastră, lumina a coborât rotundă, topindu-se pe covorul de sub pian. În acea clipă, Ilieșor nu a mai simțit nicio povară pe spateci doar o adiere subțire, ca o chemare. Poate că acolo, sub palmele lui mamei, mugurii aripilor chiar freamătă a zbor.
Așa a învățat și el că dragostea, asemenea muzicii, nu alege trupul, ci sufletul care știe să o asculte. Iar când nimeni nu-l vedea, în serile liniștite, băiețelul deschidea larg fereastra, lăsând muzica și vântul nopții să-i stea alături. Atunci, în tăcerea aceea, Ilieșor știa sigurcocoșa lui nu era un blestem, ci locul unde, într-o bună zi, va învăța să zboare.
