Copilul s-a născut fix la miezul nopții, chiar atunci când ceasul digital din sala de nașteri, clipind verde, a sărit de la 23:59 la 00:00. Medicul și moașa s-au privit cu ochii mari, iar neonatologul de gardă a sărit ca ars, a luat trupul mic și albăstrui și, punându-l pe masa de înfășat, s-a apucat repede de aspirator. Puiul nu respira. Mama, răsucindu-și puțin capul, urmărea totul cu o indiferență ciudată parcă era încă amețită de furtuna durerii ce tocmai trecuse.
Oare chiar e mort? Nu plânge, îi fulgera gândurile ca niște buburuze printr-un creier aburit.
Până la urmă, nou-născutul a scos un scâncet slab de tot, care s-a transformat, încet-încet, într-un plânset puternic, răsunând pe holurile pustii ale maternității din Iași, la ora când nici ceasurile nu mai băteau. Medicul, moașa și neonatologul s-au strâns în jurul bebelușului și se uitau la el, tăcuți și oarecum vrăjiți.
Copilul era de-a dreptul ciudat Coloana vertebrală, ajungând la omoplați, se curba într-un fel cum nici la delfini nu vezi, și formase două cocoașe, perfect simetrice, care coborau aproape până la jumătatea pieptului.
Așa ceva este posibil? holba ochii neonatologul încât i se abureau ochelarii. Nici la congresele alea de la București n-am auzit! Niciodată, niciodată O fi vreo anomalie din manual, dar așa ceva, nu! Nu există!
Dimineața, când medicul a venit la Ana să-i explice situația băiețelului, ea a zâmbit rece, ridicând o sprânceană fină.
Deci, e și urât Să fie la voi norocul cu el, eu nu-l vreau! La un copil sănătos nici nu m-am gândit, dar așa ceva Mergeți și aduceți niște hârtii, să semnez renunțarea, i-a zis ea sec.
A ieșit la termen din maternitatea Cuza Vodă din Iași, ușoară ca un fluture și fără nicio grijă iar copilul a rămas acolo, fără să bănuiască măcar că cea care ar fi trebuit să-l iubească cel mai mult pe lume tocmai l-a lăsat de izbeliște.
La Casa de Copii i-au pus numele Ilieșor. Da, Ilieșor, și altfel nu-i ziceau. Doamnele de la îngrijire îi îmbrăcau spatele straniu cu cămăși largi, ca să nu atragă priviri și murmure. Dar chiar de ar fi fost el vreun mic Hercule, tot s-ar fi deosebit de ceilalți copii: cei care țipau, țipau, se certau și se băteau pe jucării cât era ziua de lungă.
Avea în ochii lui albaștri, umbriți de gene lungi și negre, o seriozitate care nu le-ar prinde bine nici deputaților noștri. Se uita adesea pe fereastră și asculta ceva doar de el știut, ceva ce mereu îi scăpa printre gânduri, printre țipetele băieților și fetițelor sau printre șuieratul vântului de pe la Piatra-Neamț.
Și s-a întâmplat într-o zi Când coloana de prichindei de doi anișori, clătinându-se și împiedicându-se de propriile picioare, mergeau la cine știe ce activitate educativă. Ilieșor a auzit AIA. Din biroul directoarei, pe ușă întredeschisă, ieșea muzică! Dar nu era ca alea pentru copii gen Un elefant se legăna la care îi puneau să mărșăluiască de parcă erau la Ceaușescu la paradă.
Muzica era ca un vânt cald, ce-l ridica în brațe și-l legăna lin, de-ți venea să uiți că ești pe pământ. Nu avea cuvinte, dar avea o inimă. O inimă vie, care-l cuprindea și îi spunea doar lui, Ilieșor, secrete pe care oricum nu i le-ar trebui altcuiva.
El s-a oprit brusc pe hol, dărâmând toată șirul de copii cuminți și, legănându-se, nu mai pricepea din lumea din jur decât muzica aia ce-i trezea ceva în suflet Măcar atunci a știut de unde vin toate freamăturile lui și murmurul din gura de canal de la baie: era, de fapt, muzica lui.
Alina și Doru și-au tocit roțile la mașină, cutreierând toate orfelinatele din jurul Orheiului. Destinul n-a vrut ca Alina să aibă copii pe cale naturală. Se hotărâseră: ei vor lua acasă un suflețel dintre cei abandonați. Numai că ghiciți problema: Care să fie AL LOR copil? Pe copiii născuți nu-i alegi, îi iubești așa cum vin ei, dar aici, parcă te simți la piața de legume, cu alegerea în mână. Și toți ochii ăia mici și triști îi încărcau cu vină.
Mergând de mână, se apropiau de gardul Casei de Copii. În groapa cu nisip se jucau piticii, fetele împingeau păpuși în cărucioare, un roi de râsete și chiote zumzăia cât era curtea de mare. Doar un băiețel, în geacă prea mare pentru el, stătea nemișcat și asculta vrăjit ciripitul unei vrăbiuțe pe o ramură de salcâm. Și chiar atunci, Alinei i-a sunat telefonul.
Mozart! Da, Alina era topită după muzica clasică. Și copilul a tresărit, i s-au aprins ochii ca două becuri, iar el a început să se legene într-un ritm domol și firesc, fără să piardă vreo clipă din melodie. Alina și Doru, uimiți, nu mai auzeau decât felul în care sufletul lor deja se împletea cu al băiatului.
Îl găsiseră. Era băiatul lor. Sufletul-pereche, cum nici la telenovele nu-ți iese.
Da, știu că nu e sănătos, că e cu handicap Da, îmi asum tot, spunea Alina directoarei, care îi propunea insistent un alt copil, fără probleme. Copiii nu se aleg, se primesc. Și-l voi lua, orice ar costa. Orice.
Mămico? Ilieșor s-a desprins de pian și și-a rezemat căpușorul de mâna Alinei. De ce-s eu așa? De ce nu-s ca toți ceilalți?
Alina l-a mângâiat pe spatele zbârcit și ciudat, zâmbind cu drag:
Vezi tu, puiule, toți suntem diferiți, pe dinafară și pe dinăuntru. Tu, eu, tati Și ți-am mai zis: cocoașele tale sunt aripioare, ca la îngeri. Acum încă sunt la dospit, dar o să se deschidă, sigur o să zboare
Îl ține la piept, îl sărută pe creștetul cald și se așază lângă el la pian. Cântă împreună, iar Ilieșor răsucește notele cu o pasiune ce i-ar face invidioși mulți muzicieni adevărați.
Și în spatele său chiar cresc aripi, dar doar mama, tata și încă un înger-păzitor pe care-l are Ilieșor le pot vedea. Iar muzica curge, curge ca un Prut primăvara, și-l leagănă pe Ilieșor, copilul care-a găsit acasă acolo unde nimeni nu se așteptaÎn serile liniștite, când lumina lunii se împletea cu acordurile răzlețe de pian și mirosul de tei intra prin fereastra deschisă, Doru și Alina îl priveau adesea pe Ilieșor cum visa cu ochii larg deschiși și fiecare vis părea că-i mai lărgește subtil aripile invizibile. Uneori, când oboseala peste zi se lăsa și pacea casei acoperea totul, Ilieșor rădea și zicea:
Știți, azi am urcat până la nori, dar nu am vrut să mă întorc până nu aduc ceva: vânt pentru pian, stele pentru mami și o poveste numai pentru noi trei
Alina îl strângea tare și-i șoptea la ureche:
Aici, puiule, ești acasă. Oricât de departe ai zbura.
Într-o noapte, după ce toate cântecele se stinseseră și numai liniștea mai curgea printre pereți, Doru s-a uitat la cei doi, adormiți pe canapea, băiatul cu capul pe umărul mamei, și, pentru prima dată în viață, a simțit cum inima îi tresare de fericire ca și cum acolo, printre oamenii altfel, Dumnezeu se aplecase atent, cioplind un miracol mic și simplu.
Din ziua aceea, Ilieșor nu s-a mai simțit singur sau ciudat. Când au apărut alte întrebări, alte temeri, a găsit mereu răspuns în îmbrățișarea părinților, în cântecul din casa lor și, uneori, în bătaia lină a unor aripi pe care doar cei ce iubesc cu adevărat știu să le vadă și să le creadă.
Și așa au trăit, cu muzica și cu aripile lor nevăzute, norocoși că s-au găsit o familie cum nu se mai vede pe pământ.
