Copilul a venit pe lume exact la miezul nopții. Chiar în clipa când ceasul electronic din sala de nașteri, clipind într-o lumină verde, a trecut de la 23:59 la 00:00. Doctorul și moașa s-au privit scurt, iar medicul neonatolog de gardă a luat repede trupșorul mic și vânăt, l-a așezat pe masa de schimbat și s-a apucat fără întârziere de aspirat. Băiatul nu respira. Mămica, întorcându-și puțin capul, privea indiferentă la ce făcea doctorul.
Poate că s-a dus deja Nu plânge… răsunau gânduri rătăcite prin mintea ei tulburată de durerile din urmă. În cele din urmă, nou-născutul a scos un scâncet mic, abia auzit, care s-a transformat încet-încet într-un plâns puternic, răsunând pe coridoarele adormite ale maternității. Doctorul, moașa și neonatologul îl priveau tăcuți, cu priviri atent concentrate.
Era un copil aparte… Coloana lui vertebrală, ajunsă până sub omoplați, se curba într-un mod ciudat, formând două cocoașe aproape simetrice, prelungindu-se până la jumătatea pieptului.
Cum poate fi așa ceva? repeta uluit neonatologul. Nu am mai văzut niciodată… E imposibil așa ceva…
Când dimineața doctorul a venit la Ana să-i explice despre fiul ei proaspăt-născut, ea și-a strâns buzele frumoase cu dezgust Așa deci, e și diform… Uite și la mine…
Nu, luați-l unde vreți, nu-mi trebuie un copil “stricat”… Nici sănătos nu-mi doream, dar așa… Dați-mi actele, semnez că-l las aici… Și, la timpul potrivit, a ieșit din maternitate ușoară, rece, de parcă nimic nu o apăsa, iar băiatul a rămas acolo, fără să știe că omul cel mai drag l-a părăsit…
La Casa Copilului l-au numit Ilieșor. Așa, și nu altfel. Îngrijitoarele îi puneau cămăși lungi, largi, ca să-i ascundă cât de cât defectul.
Dar chiar de-ar fi avut un trup perfect, Ilieșor tot s-ar fi deosebit de ceilalți copii gălăgioși, mereu puși pe harță. În ochii lui albaștri, umbriți de gene negre, era o gravitate ce nu părea de copil.
Deseori, privind pe fereastră, asculta la ceva din el, străduindu-se să prindă și să înțeleagă ceea ce nimeni altcineva nu putea.
Într-o zi, pe când coloana fragedă de copii de doi ani se îndrepta în șir spre o activitate, Ilieșor Auzit ACEEA. Din ușa puțin crăpată a biroului directoarei răzbătea o muzică. Nu semăna deloc cu melodiile copilărești pe care le cântau la ora de muzică, învățând să mărșăluiască ca soldații, dând din mâini și ridicând piciorușe neîndemânatice.
Acea muzică era ca vântul. Un vânt cald, blând, ce te ridică de la pământ și te poartă ușor, legănându-te dulce…
Nu avea cuvinte, dar avea suflet, suflet viu, care îl strângea pe Ilieșor în brațe, povestindu-i lucruri numai de el știute, lucruri ce nu trebuie să le afle nimeni altcineva
Atunci s-a oprit în mijlocul coridorului, stricând alinierea și a început să se legene pe ritm, fără a-i păsa de ceilalți copii sau de chemările îngrijitoarelor care încercau zadarnic să-l miște.
Totul s-a limpezit în mintea lui. Ceea ce simțea, tot ce căuta în țipetele copiilor, vuietul țevilor de apă, în murmurul vântului, era EA, Muzica lui
Alina și Doru călătoriseră pe la toate Casele de copii din zonă. Din cauza unor probleme de sănătate, Alina nu putea avea prunci.
Au hotărât să adopte un copil. Dar era greu. Cursurile pentru părinți adoptivi le terminiseră, actele erau toate pregătite, dar… le era frică de ALEGERE. Cum arată AL LOR copil?… Căci pe cei născuți nu-i alegi, îi iubești așa cum suntem, dar aici Oricât căutaseră, printre zecile de suflete nevinovate, niciunul nu simțiseră că le aparține.
Ținându-se de mână, se apropiau de gardul Casei de Copii. În nisipar, copiii se jucau, fetițele plimbau păpuși în căruciere, iar zarva veselă umplea curtea.
Numai Ilieșor, într-o geacă prea lungă, asculta atent ciripitul unei vrăbii. Chiar atunci, telefonul Alinei a sunat…
Mozart… Căci Alina iubea muzica clasică… Iar băiatul… tresări, ochii i se aprinseră, ca și cum lumina din suflet i-ar fi răzbătut la suprafață, și se legănă ritmic, simțind perfect pulsul și tempoul muzicii, iar Alina și Doru au rămas nemișcați, uitând complet de telefonul care tot suna…
L-au văzut. Pe fiul lor. Sufletul pereche ce strălucea în ochii lui…
Da, știu că e un copil bolnav, cu dizabilitate. Da, sunt pregătită să-mi asum tot! Reabilitare? Sigur, orice!
Timp de o oră Alina a răspuns obosită la toate întrebările directoarei, care îi propunea insistent copil sănătos. Copiii nu-i alegem, îi iubim și pe el îl voi iubi, orice ar fi…
Mamă? Ilieșor s-a desprins de la pian și a pus capul pe mâna Alinei. De ce sunt așa? De ce nu-s ca toți ceilalți?
Alina l-a mângâiat cu drag pe spatele lui deformat Dragul meu, toți suntem diferiți… Pe dinăuntru și pe dinafară… Eu, tu, tati…
Și spatele tău ți-am spus deja că acolo-s aripi de înger, doar că n-au înflorit încă, dar o să înflorească, sunt sigură…
Îl ține în brațe, îl sărută pe creștetul cald, apoi se așează cu el la pian, și cântă împreună, iar Ilieșor cântă cum mulți adulți nu reușesc…
Și, pe bune, aripile i se deschid le văd doar Mama, Tata și Îngerul lui păzitor, ce zâmbește în spate, cât timp muzica curge ca o apă mare și domoală, purtându-l pe Ilieșor fericit pe valurile ei
Iar povestea lui arată că adevărata familie nu stă în sânge sau trup, ci în iubirea care recunoaște lumina din sufletul celuilalt și numai iubirea poate da aripi chiar și celor mai răniți dintre noi.
