Contractul iubirii
Ioana stătea la masa mare din living, acoperită până la refuz de reviste de nunți și cataloage elegante. Fiecare pagină răsfoită îi aprindea ochii și imaginația: dantele fine, broderii delicate, voaluri care pluteau ușor în lumină. Se oprea mai mult la rochiile albe, vaporoase, încercându-se parcă cu minteași atunci simțea în piept un val de emoție caldă: se vedea pe culoarul bisericii, toți ochii asupra ei, mama și rudele cu ochii umezi de fericire
Superbă e a șoptit, privind visătoare o rochie cu fustă amplă și bretele subțiri, ca scoasă dintr-un basm de la casa modei din București. Materiale care sclipeau în lumină, falduri ca norul de vară.
Zâmbetul i s-a stins însă repede. Ioana a oftat, a lăsat revista deoparte și s-a ridicat, tragând ușor aer în piept. S-a dus spre oglinda înaltă cu ramă sculptată, și și-a privit în tăcere silueta, pe rând, din profil, apoi parcă încercând să se vadă prin ochii altcuiva. Îi zbura un gând amar: pozele perfecte din reviste pot păcăli, dar realitatea nu iartă.
Of, nu-mi vine mie așa ceva a spus mai ferm, ca și când ar fi vrut să accepte soarta, să o ia ca atare. Trupul meu nu ar merge cu asemenea volum.
A mai făcut un tur în fața oglinzii, imaginându-se cu crinolina amplă. S-a strâmbat: să fie ceva simplu totuși Fustele bufante le scot din discuție, ar da impresia că sunt și mai mare decât sunt, dar nici ceva banal nu vreau! La urma urmei, nu mă mărit în fiecare zi.
Şi-a trecut mâna prin păr, încercând să-și stăpânească o neliniște tot mai apăsată. Variante peste variante, idei câte-n lună și în stele, dar nimic nu părea potrivit. A privit din nou teancul de reviste din fața ei, cu o urmă de speranță că o întreagă revelație s-ar putea ascunde după următoarea copertă. Dar s-a simțit doar obosită și copleșită.
Trebuie neapărat să mă consult cu cineva, a murmurat, așezându-se pe capătul scaunului. Altfel mă ia razna cu pregătirile astea.
Tocmai atunci un trăncănit de ușă a spart liniștea casei, iar Ioana a tresărit speriată. A ridicat încet privirea de pe pozele împrăștiate, iar inima i-a sărit o bătaie. Cine să fie? La ora asta doar tata sau Andrei, logodnicul ei, ar fi putut intra. Dar știa că tata avea întâlniri importante azi la birou, iar Andrei plecase de dimineață la o ședință la firmă.
Ioana a rămas pe loc, ascultând. Mintea îi juca festedar dacă a intrat cineva străin? La ora asta, de obicei, era la salon, iar apartamentul gol. Un fior rece i-a urcat pe șira spinării.
A pășit precaut către scările de jos, căutând colțul bun de veghe, de unde putea vedea clar holul de la parter și ușa de la intrare. S-a oprit lângă balustradă, ascunsă după zid.
Dar ce ușurare! Era Andrei. Figura lui atât de cunoscută, de apropiată a liniștit-o pe loc. El își scotea pantofii, i-a aruncat neglijent sub băncuța din hol și fredona ceva încet, ca pentru el.
Andrei? a întrebat aproape fără glas. Nu trebuia să fie aici! În mod normal era încă la ședință
A stat și a ascultat, confuză. Oare a venit cu o surpriză? Sau cu cine vorbea atât de duios?
Stai puțin, Lenuța, glasul lui devenise deodată blând, aproape mângâietor, cum nu o auzise Ioana niciodată. A înlemnit. Nu mai e mult și termin partea mea din înțelegere. Imediat suntem împreună.
Ioana a simțit cum se răcește toată pe dinăuntru. S-a strâns cu palmele, să nu-i scape un icnet. Ce înțelegere? Și cine-i Lenuța asta?
Cât să mai aștepți? Fix șase luni, continua Andrei, iar tonul i se făcea deodată sec, pragmatic. Într-o lună e nunta, apoi câteva luni fericite la final de frază, glasul lui a sunat acru, ca și cum îi venea să scuipe cuvântul.
Ioana închise ochii o clipă, încercând să priceapă: nunta lor era parte dintr-un fel de contract?
Ce mai face Bălan Ovidiu, habar nu am și nici nu mă interesează, Andrei părea că scapă de povară odată cu fiecare cuvânt. O să-mi strâng lucrurile și plec imediat cum intră ultimii bani pe card.
Ultima replică i-a căzut Ioanei ca o palmă. S-a clătinat, s-a sprijinit de perete. Un singur gând îi bâzâia în minte: Toată vremea asta, m-a mințit.
S-a retras pe vârfuri, încercând zadarnic să-și limpezească gândurile în haosul ce o năpădea. Tatăl ei era clar implicat. Un contract. Un premiu. Șase luni. Întregul puzzle se aranja în cea mai crudă imagine.
Dar, oricât de greu i-ar fi fost, Ioana a rămas să asculte continuarea. Poate mai afla ceva. Ceva care să-i arate adevărul gol-goluț.
Andrei se așezase comod în fotoliu și își întinsese picioarele. Continua discuția, cu voce tare, fără să bănuiască vreo prezență. Era sigur că e singur acasă și nu se mai obosea să joace teatru.
Ce te agiți așa? spunea relaxat Eu doar pe tine te iubesc! Totul pentru noi fac. Nu vrei o garsonieră modernă în centrul Chișinăului? Să-ți iei poșete și bijuterii de la casele mari? a făcut pauză, apoi cu un zâmbet șmecher: Deci vezi? N-aș fi strâns banii ăștia ca simplu asistent. Șase luni și suntem împreună, îți promit.
O să fiți împreună mai devreme de atât, a spus Ioana, coborând încet scările, fiecare pas ca o mică victorie împotriva fricii. Picioarele-i tremurau, dar nu se mai oprea.
Andrei s-a ridicat brusc, mirat, fața i-a căpătat o grimasă de spaimă. Replica pregătită i-a pierit, telefonul i-a scăpat pe covor.
Ioana? a înghiţit cu greu. Frica îi colora glasul. Ce spui acolo, draga mea?
A vrut să se apropie, întinzând mâna să o liniștească, cum făcuse de atâtea ori. Dar Ioana s-a tras din calea lui, ridicând bărbia, privirea-i tăioasă. Nu mai era blândă sau naivăera rece și sigură pe sine.
Draga mea a repetat ea cu un zâmbet trist, abia șoptit. Chiar crezi că sunt surdă? Că nu te-am auzit?
Ioana l-a privit drept în ochi, încercând să găsească vreo urmă de regret. Dar nu era decât ezitare și, pe fundal, o frică mocnită că se va afla totul.
Lenuța O știu pe fata asta? Nu-i aceeași cu sora din povestea ta? glasul Ioanei, ferm, nu mai tremura. Doar ura și rănirea se mai ascundeau printre cuvinte.
Andrei s-a făcut alb. A căutat la repezeală telefonul, ca și cum bunăvoința s-ar fi putut ascunde acolo. I se cutremurau palmele. În minte căuta ieșiri, pretexte, orice ca să nu piardă banii promiși.
Faci confuzie, a reușit să spună, aproape robotizat Nu cunosc vreo Lenuța. Ce tot insinuezi?
A făcut un pas spre ea, încercând să-i apuce mâna, dar Ioana s-a retras hotărâtă. Fără ezitare.
Înțelegi prea bine, a râs trist Ioana, și în acel râs era toată durerea de pe lume. Te-am auzit cu urechile mele, cum te alintai la telefon Abia am putut sta să ascult.
A înghițit în sec, adunând putere să nu plângă. Toate visele, toate planurile, fiecare moment frumosdintr-odată fals, doar o piesă de teatru ieftină, în care ea era naiva.
Andrei tăcea. Parcă voia să se ascundă, să nege totul, dar era prea târziu.
Să știi că nunta nu se mai face, a zis Ioana, tonul fără echivoc, iar Andrei a simțit din plin greutatea cuvintelor. Dar mai întâi, înainte să dispari din casa mea, spune. Tot. Fără minciuni, fără scuze.
Tonul nu i-a tremurat, deși în suflet era o furtună. Și-a încrucișat brațele pe piept, apăsându-se ca un scut. Nu plângeaacum voia doar adevăr.
Vrei adevărul? a râs el cu acreală, fără să-și mai pună masca de bărbat atent. Ți-l dau. Nici nu mă uitam la tine dacă nu venea taică-tău cu afacerea lui. Eu doar joc rolul logodnicului. În schimb primesc un loc de muncă comod, un bonus pe card și, dacă ne iese treaba, două salarii bune deodată.
Glasul îi era gol, aproape plictisit, ca și când discuta mere despre o listă de cumpărături. Fiecare cuvânt îl rodea fără milă în sufletul Ioanei.
Doar pentru bani? a șoptit ea, simțind cum i se taie respirația. Dar l-a privit, neclintită, în ochi.
Dar tu chiar credeai că m-ar putea atrage cineva ca tine? Andrei a râs batjocoritor, fără urmă de bunătate Ai văzut oglinda? Fă-ți timp să te privești mai bine.
Vorbele astea au strivit-o cu adevărat. Ioana clipea repede, să nu-i dea ochilor apă de plâns. Și-a strâns pumnii, să nu cedeze.
Câteva clipe a încercat să realizeze ce tocmai trăise. Lumea se făcuse neagră. Toate cuvintele, întâlnirile, visurile numai o poveste mincinoasă.
Ieși imediat! a tunat ea, deși vocea îi tremura. Îți trimit lucrurile după tine, să nu mai calci vreodată pe aici!
Andrei a mai aruncat o dată spre ea o privire lungă, rece, de parcă voia să și-o imprime în minte așa: tulburată, cu ochii roșii, cu sufletul frânt. Nicio urmă de regret, doar satisfacția cinică că s-a descotorosit. Și-a luat haina încet, a făcut un gest larg către ușă și a plecat. S-a auzit cheia în broască, apoi liniște mormântală.
Iar când s-a închis ușa, Andrei a simțit un gol în stomac. Acum se gândea doar la un lucru cum să-i explice lui Bălan Ovidiu ce s-a întâmplat. Știa sigur: tata Ioanei nu era om de glumit. Pentru fiica lui făcea orice. Și Andrei știaconsecințele puteau fi grave. Ce idee proastă! s-a certat, ieșind. Dar imediat s-a liniștit la gândul banilor deja intrați pe card. Era o sumă frumușică, măcar atâta a scos.
Măcar nu am muncit degeaba, a mormăit el, intrând pe strada largă Să nu-mi ceară nimeni banii ăștia înapoi! I-am câștigat pe drept!
În casa lăsată în urmă, Ioana a format tremurând numărul tatălui. De două ori a greșit, apoi, cu degetele reci, a reușit.
Tată! glasul i-a ieșit ca un țipăt, abia ce răspunse Ovidiu Bălan. Cum ai putut? Cum să-mi faci una ca asta?
Nu a mai așteptat întrebări. Cuvintele-i curgeau șuvoi, fierbinți, pline de reproș și durere:
Ai regizat totul! L-ai angajat, l-ai plătit, l-ai pus să fie logodnicul meu! Nici nu m-ai întrebat ce vreau! Ai hotărât tu pentru mine totul!
Vocea îi tremura, se rupea, dar nu se putea opri:
Ți-am dat toată încrederea! Am crezut că că el mă iubește! Că e adevărat! Ai făcut din viața mea o scenetă!
Tatăl încerca să spună ceva, dar Ioana nu mai asculta. A urlat tot ce strânsese în suflet atâta timp tot amarul, dezamăgirea, durerea.
Niciodată! Să nu mai intri vreodată în viața mea, ai înțeles?! Niciodată!
A închis telefonul cu un gest disperat și s-a lăsat în canapea, iar valul de plâns a izbucnit fără nicio inhibiție. Lacrimile îi brăzdau obrajii, și-a acoperit fața cu palmele și a simțit că îi fuge pământul de sub picioare. Nu doar Andrei o durea. Ani de neîncredere și complexe au năvălit brutal la suprafață.
Ioana mereu s-a simțit nesigură pe aspectul ei. Ore întregi se studia la oglindă, vedea numai defecte. Dacă ar fi avut talia mai subțiredacă ar fi avut forme mai frumoase Astfel de gânduri nu-i dădeau pace. Vedea la televizor sau în reviste chipuri perfecte, dar pe ea nu se vedea niciodată așa.
S-a gândit la operații estetice, a visat vag. Dar de fiecare dată când se uita la mama ei, renunța.
Mamasau Lucianacă așa insista să-i spună și la vârsta adultă, îi părea mereu sofisticată, altfel decât celelalte femei. Când era tânără, Luciana era o adevărată frumusețe păr bogat, trăsături nobile, un mers aparte. Toată lumea o admira.
Totul s-a schimbat când Luciana a căzut pradă ispitei: o prietenă i-a recomandat un chirurg plastic iscusit. Voia să își ajusteze puțin nasul, discret. Dar doctorul a greșit, operația a eșuat, iar chipul i s-a schimbat. Fără să vrea, s-a trezit nefericită, și nimic nu a mai ieșit cum trebuia.
Luciana nu s-a resemnat ușor a bătut clinici, chirurgi, a cheltuit mii de euro pe mai multe operații, fără spor. Fiecare încercare aducea și mai multe cicatrici și nefericire.
Curând, starea i s-a înrăutățit; și-a pierdut curajul, apoi dorința de a ieși din casă. Purta pălării mari, ochelari negri, trăia doar pe jumătate. Apoi, într-o zi, a plecat fără să spună nimic, lăsând doar un bilețel tatălui Ioanei: Nu mai pot. Iartă-mă. Și s-a dus, fără urmă.
Ioana a crescut cu fotografiile mamei din tinerețeînsuflețită, frumoasă, misterioasă. În amintirile ei, mama era mereu zâmbitoare, caldă. Dar o măcina mereu diferența dintre ce vedea în poze și ce a rămas în realitate.
De mică s-a comparat cu mama, fără să se simtă vreodată la înălțime. Mama avea pomeți perfecți, eu doar obrăjori. Părul ei era mătăsos, al meu e veșnic rebel. Își analiza trăsăturile, se certa cu oglinda. Iar, când primea complimente de la cunoscuți, nu credea o iotă.
Insecuritatea i-a afectat toate relațiile. La școală era retrasă, prefera să nu iasă în față. La universitate, se ascundea printre colegi, temându-se că toți îi vor percepe defectele. În iubire era și mai greu. Băieții o ocoleau sau, dacă se apropiau, renunțau repede. Mereu punea totul pe seama aspectului.
Dacă eram mai frumoasă, altfel ar fi mers totul își repeta, fără să priceapă că tocmai neîncrederea ei îi ținea pe toți departe.
Apoi, în viața ei a apărut Andrei. Cu el, totul părea că s-a luminat. O vedea, îi spunea lucruri frumoase, îi aprecia nu doar statura, dar și zâmbetul, și râsul, și felul de a asculta. Ieșeau la restaurantul cu tei de pe Veronica Micle, îi aducea flori fără motiv, ținea minte orice detaliu pomenit de ea.
Lângă Andrei, pentru prima dată după ani de autoironie, Ioana a început să creadă că poate fi iubită. Nu perfectă, poate, dar destul de bună, destul de frumoasă, destul de demnă de dragoste. Cu el se simțea liberă, încrezătoare, credea că visele prind contur real.
Și acum totul era praf. Cuvintele lui Andrei, auzite pe ascuns, i-au anulat toți acești ani. El nu i-a fost niciodată aproape. Totul fusese o farsă, o piesă de teatru, gândită de tatăl ei, omul care o crescuse cu atâta drag
*****
Ioana se privea acum în oglinda unei cabine de probă la un magazin cochet din Iași, dar nu mai avea în suflet agitația de altădată, ci o liniște imprevizibilă, aproape matură. Rochia albă îi stătea simplu, elegant, cu umerii expuși și linia taliei urmărită discret. Dantela de la mâneci dădea dansuri de lumină în oglindă, iar voalul, de un alb ca norul, nici nu avea nevoie de bijuterii.
Nu-și mai căuta defectele, nici nu mai căuta motive să se simtă nevrednică. Azi, Ioana se accepta pe sine așa cum era.
O oră mai târziu, mergea printre rândurile de invitați, cu fruntea sus, pas sigur, privirea limpede ca lacul din Făgăraș. Nu era visătoare ca orice mireasă, ci sigură, asumată. Privea chipuri care o admirau, o lăudau, dar gândurile ei zburau în altă parte: la acea convorbire cu tata, cu două luni în urmă.
Tata, m-am hotărât: accept cererea lui Paul, spusese ea atunci, privindu-l pe Ovidiu cu seriozitate.
El rămăsese nemișcat, cu ceașca de cafea suspendată între degete.
Ești sigură, Ioana? Nu e un pas ușor.
Sigură, a răspuns pe ton ferm. M-am săturat să aștept o iubire după rețete de basm. Am nevoie de stabilitate, respect, o familie adevărată. Paul știe să ofere asta.
Dar dragostea?
Ioana nu l-a lăsat să termine:
Dragostea e minunată, dar nu vreau să-mi trăiesc toată viața așteptând ceva ce poate nu vine niciodată. Prefer să-mi croiesc singură fericirea.
Azi, apropiindu-se de Paul cu pași hotărâți, repeta acele gânduri. Paul o aștepta cu un zâmbet ușor, emoționat, dar încrezător. În ochii lui era respect, sinceritatenu pasiunea nebună din romane, ci o liniște caldă, care însemna mai mult ca orice poetizare.
În timp ce ofițerul de stare civilă rostea cuvintele rituale, Ioana a realizat: nu regretă nicio alegere. Poate nu va fi o poveste de iubire ca-n filme, poate nu va muri de fluturi în stomac, dar este un început sănătos, așezat.
Poate că Paul nu mă va iubi niciodată nedemn de rațiune, gândea, privindu-l dar va avea grijă de mine ca de ceva prețios. Și cine știe? Poate încet-încet, viața ne va aduce acolo unde se naște iubirea adevărată
Cu aceste gânduri s-a luminat la față și i-a zâmbit lui Paul sincer, ușurată. Poate nu începe cu flacăra mare, ci cu o temelie sigură, pe care poate construi, pas cu pas, propria poveste, reală, nevopsită, românească.
