Jurnal personal, Chișinău, 15 septembrie
Am stat azi, ore întregi, la masa mare din sufragerie, acoperită cu reviste de nunți aduse din librăria de la Valea Morilor. Filam pagină după pagină, pierdută printre fotografii și rochii cu dantelă brodată fin, cu aplicații strălucitoare, voaluri ușoare. Mă uitam lung la rochiile albe și mă visam acolo, în biserica din satul bunicilor, coborând încet printre flori, spre viitorul meu mire. Pentru o clipă, chiar m-a cuprins un sentiment de bucurie caldă; parcă simțeam cum toate privirile sunt asupra mea, cum tata mă urmărește cu ochi umezi, iar inima îmi bate gata să sară din piept…
Ce frumoasă…, am șoptit, lăsând degetele pe marginea unei rochii vaporoase cu corset delicat și fustă largă, prinsă-n falduri ca norii verii. Parcă era desprinsă dintr-un basm lumina catifelată pe satin, detaliile discrete…
Însă zâmbetul mi-a pierit repede de pe buze. Am tras adânc aer în piept și am pus revista deoparte. M-am ridicat și am mers la oglinda mare din hol, încadrată de ramă sculptată, moștenire de la bunica. M-am privit pe îndelete, din toate unghiurile, încercând să mă văd cu ochi străini. Deja auzeam în minte gândul acela vechi: Pozele astea-s minciună, la mine n-o să stea nimic așa frumos.
La mine nu merge, mi-am zis cu voce mai fermă, aproape impunându-mi să accept. Nu am eu silueta pentru așa ceva
M-am mai răsucit o dată, încercând să-mi imaginez acel volum de material pe mine, corsetul, straturile… M-a încercat o strângere de inimă: era prea mult, prea departe de mine.
Trebuie ceva mai simplu, am vorbit singură, ca și cum m-ar fi sfătuit o prietenă imaginară. Oricum fustele alea mari m-ar face să par ditamai butoiul. Și totuși, nu vreau ceva banal doar nu mă mărit în fiecare zi!
Mi-am trecut mâna prin păr, simțind cum o panica începe să mă cuprindă. Trecusem prin atâtea modele minunate, și tot nu mă simțeam atrasă de niciuna cu adevărat. Mi-am lăsat privirea peste revistele risipite ca după o furtună și m-a cuprins oboseala poate și un pic de deznădejde.
Trebuie urgent să mă sfătuiesc cu cineva! Că altfel jur că o iau razna cu toate pregătirile astea, am murmurât, sprijinindu-mă pe marginea scaunului.
Atunci am auzit deodată ușa de la intrare trântindu-se m-a luat cu fiori reci pe șira spinării. Cine putea fi? La ora asta… Cheile apartamentului le avea doar tata sau Dragoș. Tata era la birou, la întâlnirea aia cu Ivan și Valentin, iar Dragoș, viitorul meu soț trebuia să fie plecat la vreo ședință. În capul meu au început să se înghesuie fricile: dacă a intrat cineva străin?… De obicei, la ora asta eram la salon și casa era goală.
M-am ridicat tăcut și, fără să fi premeditat, m-am retras spre scara care duce la parter. Din living, după balustradă, puteam privi direct în hol, fără să fiu observată. Am tras cu ochiul, camuflată în umbra peretelui.
Totul s-a relaxat în mine când l-am văzut pe Dragoș. Îl știam dintr-o miime de detalii: cum își arunca pantofii pe raft, cum cânta în șoaptă. Nu mă așteptam să fie acasă.
Dragoș?… am șoptit uimită. Oare de ce a venit? N-avea treabă la muncă?
Vedeam cum îi sună telefonul în buzunar și, fără să ridice privirea, răspunde. A deschis cu o voce pe care n-o folosea niciodată cu mine blândă, delicată, aproape mieroasă.
Maria, mai ai puțină răbdare, îi spunea. Curând o să-mi fac partea din înțelegere și o să fim împreună, pe bune…
Un vânt rece mi-a trecut pe la ceafă. Cine-i Maria? Ce înțelegere?… Am strâns palma să nu scap niciun elan de sunet. Și apoi, tot el, cu voce seacă, la fel cum vorbește când tratează vreo afacere:
Mai așteptăm puțin, doar jumătate de an. Să mai treacă o lună, facem nunta, apoi câteva luni liniștite… La faza asta s-a strâmbat, ca și cum îi venea greață.
Mi-a căzut fisa. Nunțile noastre doar o clauză într-un contract?
Cât îi pasă lui tata de ce va face după aceea? Nici nu mă interesează. Eu o să-mi strâng actele și, cum intră banii promiși pe cont, din partea domnului Stoian, las totul în urmă.
Cuvintele lui m-au izbit. Aproape nu mai aveam forță să respir. Totul fusese o minciună?
Nu mai știu, de fapt, cum nu mi-am pierdut cumpătul în clipa aceea. Frânturi de gânduri mi se roteau: Tata planul… banii… jumătate de an… N-aș fi crezut că mă va durea atât de tare.
Mi-am spus în sinea mea că trebuie să ascult totul până la capăt. Poate mai aflu ceva, poate nu e chiar așa
Dragoș s-a trântit în fotoliul din living, a întins picioarele pe măsuța de cafea și a continuat să vorbească în șoaptă, convins că nu are cine să-l audă:
Ei, lasă, dragă, nu te stresa! Doar pe tine te iubesc, nu? Dacă nu erai tu nici nu mă apucam de nebunia asta. Nu vrei și tu apartament central cu toate conforturile, haine scumpe, parfumuri? Cum aș reuși eu cu salariul meu să-ți ofer viața asta? Încă puțin și totul va fi al nostru.
Și pe fondul vocii lui, aproape că nu mă mai recunoșteam pășind încet pe scări, ca și cum aș fi ieșit din propriul trup.
Ba o să fiți împreună chiar mai devreme, am spus, aproape șoptind.
A sărit ca ars. Fața i s-a schimbat la 180 de grade i-a pierit zâmbetul, ochii mari de frică. Telefonul i-a scăpat din mână, ca și cum încerca să scape de vină.
Iarina?… a bâiguit, ridicându-se. Ce e cu tine, sufletul meu?
Întindea mâna spre mine așa cum făcea de atâtea ori, doar că acum nu mai simțeam nimic decât durere și scârbă.
Tu chiar mă crezi proastă? Crezi că sunt oarbă și surdă? am spus fără să îmi schimb tonul.
L-am privit direct în ochi și căutam acolo orice urmă de regret. Dar era doar o licărire stinsă, moale. Nici urmă.
Cine e Maria, Dragoș? E sora pe care mi-ai tot prezentat-o la petreceri?
A pălit. A pus mâna pe telefon, de parcă i-ar putea servi scut. Nu mai știa pe unde să scoată cămașa.
Vorbești prostii, a încercat. Care Maria? Nu pricep la ce te referi.
A făcut un pas spre mine. Am dat înapoi.
Ba da, pricepi foarte bine. Am auzit cu urechile mele. Ce dulce erai Să-ți fie rușine!
Nu voiam să arăt cât mă doare. Fiecare moment cu el, fiecare seară, ieșire, toate s-au spart de parcă nici n-au existat.
A amuțit. Știa că nu mai are nicio șansă să se eschiveze. Încerca să găsească vreun fir de salvare, dar era prea târziu.
Trebuie să știi: nuntă nu va mai fi, am spus clar. Înainte să te dau afară, vreau adevărul. Fără scuze, fără minciuni.
Mi-am strâns brațele la piept, ținându-mi lacrimile în spatele unui zid de hotărâre.
Vrei adevărul? a rânjit el, pierzând orice urmă de politețe. Bine. Pe bune, nu m-aș fi uitat la tine niciodată dacă taică-tu nu-mi propunea afacerea asta. Te scoteam în oraș, îți spuneam două-trei vorbe iar la schimb, eram plătit și aveam serviciu asigurat la firmă. În plus, banii ăia au ajuns la timp în contul meu.
Vorbea sec, ca și cum ar fi povestit despre alimentarea mașinii. Fiecare cuvânt era ca o palmă peste față.
Totul pentru bani?, am întrebat, tremurând.
Dar ce, tu chiar crezi că cineva se lasă vrăjit de aspectul tău?… Uită-te atent la tine, nu ai nimic în comun cu pozele din reviste!
Atunci am simțit că sufoc. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar nu voiam să-i dau satisfacție.
După un moment de liniște apăsătoare, am spus doar atât:
Ieși din casa mea! Bagajul îl primești de la curier. Afară!
A mai aruncat un ultim privire, plină de dispreț parcă să memoreze înfrângerea mea. S-a îmbrăcat încet, ostentativ, a plecat fără grabă, iar când a trântit ușa, m-am lăsat aproape jos, cu genunchii moi.
Imediat, Dragoș simțea deja spaima despre ce va urma, cum îi va explica lui domnul Stoian (tata). Știa că tata nu iartă și nu negociază nimic când e vorba de copilul lui. Dar probabil că banii primiți deja îl linișteau.
Cel puțin nu m-am chinuit degeaba, și-a spus probabil în gând. Oare mă pune să-i dau înapoi?
În apartamentul devenit deodată pustiu, mi-am făcut curaj și l-am sunat pe tata. Degetele îmi tremurau atât de tare încât abia am atins ecranul.
Tată! am izbucnit, cum mi-a răspuns. Cum ai putut să-mi faci așa ceva?
Nu l-am lăsat să răspundă… l-am acuzat, l-am certat, am urlat tot ce se acumulase în luni: Planuri peste capul meu, aranjamente, umilire… tot!
Nu te mai băga niciodată în viața mea! ai înțeles? Niciodată!
Am închis brusc și, lăsând telefonul pe masă, am izbucnit într-un plâns care nu mă ascultă niciodată la comandă. Plângeam pentru Dragoș, pentru tata, pentru toate vorbele lui, dar cel mai mult pentru mine însămi.
Nu era doar despre Dragoș. Era despre toți anii în care m-am simțit insuficientă. Am avut mereu un complex poate și din cauza mamei.
Mama… sau Isabella așa îi plăcea să i se spună. O fată care înainte fermeca pe oricine, cu păr bogat și mers de regină. A încercat și ea să corecteze defecte și… specialistul recomandat de prietenele ei a reușit s-o desfigureze. De aici, ani de chirurgie, clinici, bani aruncați, și tot mai rău
S-a retras în umbră, sufocată de rușine și tristețe. La un moment dat, a dispărut fără urmă: doar o biletă pentru tata, scurtă și dureroasă. Nu mai pot, iartă-mă. Gata…
Am crescut uitându-mă la pozele cu mama din tinerețe, încercând s-o regăsesc în mine. Mă uitam critic la fața mea: Ea avea pomeți perfecți, eu am doar obraji rotunzi…, Ea avea părul ca mătasea, al meu e veșnic încâlcit. Fiecare trăsătură mi se părea inferioară. Chiar dacă unii ziceau că-s drăguță nu credeam. Mă consideram doar o copie stinsă a mamei de altădată.
Insecuritatea mi-a bântuit toate etapele: la școală stăteam la margine, la facultate evitam să ies în față, cu băieții era și mai greu rar mă observau și mă resemnam.
Dacă eram mai frumoasă… totul ar fi fost altfel, mă mințeam singură. N-am realizat că tocmai lipsa încrederii mă ținea în umbră.
Apoi a apărut Dragoș. Totul părea să se schimbe: el mă vedea, mă asculta, făcea gesturi mici care îmi încălzeau sufletul. Cu el am prins curajul să mă văd altfel, să simt că merit ceva bun. Pentru prima dată, credeam că iubesc și sunt iubită.
Acum, totul s-a sfărâmat. Am înțeles că pentru el am fost doar o misiune, un plan, o sursă de venit. Tata a orchestrat totul… O viață întreagă uitată pentru un contract și remunerație în lei moldovenești.
********
A doua zi, în cabina de probă din salonul tău, m-am privit într-o rochie albă, simplă, croită pe linia trupului meu exact așa cum eram. Fără zorzoane, fără fontane de tul. Și, pentru prima dată, m-am uitat fără dușmănie la mine.
Într-o oră, mergeam deja spre cununia civilă, pe sub privirile invitaților. Capul sus, umerii drepți, pași măsurați. Puteam simți cum lumea mă analizează: câțiva mă admirau, alții își dădeau coate nu plângeam și nu visam, doar mergeam sigură spre ce mi-am ales.
Tatal meu era acolo, lângă familia lui Maxim. Maxim era noul meu viitor. Nu ne iubeam nebunește, nu existau vorbe mari sau promisiuni eterne dar era respect, stabilitate, liniște. Avea mugurii unei relații autentice, în care știam că voi putea fi eu însămi.
Știam că tata n-ar fi vrut să mă căsătoresc fără iubire dar de data asta alegerea a fost a mea.
Am ales să încep de la zero. Poate nu va fi o poveste ca în filme, dar va fi povestea mea, pe care o voi construi așa cum simt. Și poate, cine știe, la capătul drumului, iubirea nu e doar flacără, ci și rădăcină. Acum învăț să fiu liberă și să mă accept. Simt că începe ceva nou cu liniște, cu adevăr, cu mine fericită prima dată… cu adevărat.
