**Răspunsul**
– Cati, cine e femeia asta? – întrebă Andrei încet, ca să nu audă ceilalți călători.
– Ce femeie? – Cati ridică privirea de pe telefon, unde trimitea un mesaj unei prietene.
– Aia… Vezi, lângă ultima fereastră, se uită mereu la noi. Parcă ne măsoară.
Cati se ridică ușor să o vadă și palidă, se recumpănă rapid, prefăcând indiferență:
– Nu știu.
– Nu minți, – se enervă Andrei. – Te-aș văzut cum ai tresărit. Cine e?
– E mama mea, – răspunse Cati după o pauză, hotărându-se să spună adevărul.
– Mama? – se miră el. – Ziceai că n-ai mamă.
– Și n-am…
– Nu înțeleg, – o studie cu curiozitate. – Explică-mi.
– Vorbim acasă…
– Nici măcar nu o să-i vorbești? Locuiește aici? În orașul nostru?
– Andrei, te rog, acasă! – glasul ei tremura, lacrimile șiroiau.
– Bine, – mârâi el, întorcându-se spre fereastră. Supărat.
Cati nu-l liniști. Era recunoscătoare pentru tăcerea temporară.
Dar liniștea era imposibilă. Amintirile o copleșeau…
***
Tatăl ei îl știa doar din poveștile mamei: un „monstru”.
Mama insista că Cati e norocoasă – avea un „tată minunat”: Petru.
Îl ținea minte de la opt ani. Dar ce era minunat la el?
Aspru, zgârcit, cu privirea rece. „De ce-l iubește?” se întreba fetița ascunsă prin colțuri, ca să nu-l atragă.
Nu o lovea, dar nici nu-i dădea atenție. O trata ca pe un geamantan vechi.
Când vorbea despre ea, era mereu:
– Fata asta nu se poartă cum trebuie…
– Fiica ta mă deranjează…
– Spune-i să nu mai umble cu băieții.
– Ai văzut notele ei? Rușine!
„*Rușine*? În casa *noastră*?” Cati știa că apartamentul fusese al bunicii. Într-o zi, izbucni:
– Voi trăiți aici, nu eu! Plecați dacă vă displace!
Petru se năpusti spre ea, dar se opri. Se răsuci spre soție:
– Fă-o să dispară!
Mama o trase de mână, șoptind:
– Sigur, dragă…
Îl venera. Îi servea ca pe un zeu. De ce? Cati nu înțelegea.
Dar știa: dacă Petru voia, mama o să o alunge.
– Cum îndrăznești? – sâsâia mama în ziua aceea. – Nu-i vorbi așa tatălui tău!
– Nu e tatăl meu! – țipă Cati.
– Contează? Ne hrănește, iar tu… ești nemulțumită!
– N-am cerut să mă naști! – izbucni ea. – Dă-mă cuiva!
– Aș fi făcut-o! – răspunse mama. – Nimeni nu te-a vrut! Nici tatăl tău, care a fugit!
Cuvintele o arseră. Cati o împinse și fugi.
Nimeni nu o urmări. Nici după o săptămână. Avea cincisprezece ani…
Se întoarse, tremurând.
– Ai apărut? – bombăni mama. – Du-te în camera ta și nu ieși până nu te chem.
„L-a împăcat”, gândi Cati, strecurându-se înăuntru.
De atunci, Petru o ignora. Mama la fel: nu o chema la masă, nu întreba nimic.
Cati înțelese: așteptau să termine liceul.
După bac, mama sugeră „independența”:
– Când împlinești optsprezece, pleci. Renovăm camera ta.
Cati încercă facultatea, dar nu intră la buget.
– Mamă, sunt studentă! – anunță cu speranță.
– Și? – răspunse rece.
– Trebuie să plătesc…
– Nici un leu! – izbucni mama. – Găsește-ți chirie!
Cati închirie o casă veche la marginea Chișinăului, fără apă curentă. Cu sobă.
Mama îi dădu un pachet cu tacâmuri vechi și un prosop:
– Noroc. Poate vei înțelege într-o zi.
– Îți iau lucrurile de iarnă mai târziu?
– S-ar putea să nu le mai găsești…
Așa, la optsprezece ani, începu viața singură.
Primul salariu de la fabrică fu o comoară: cumpără cereale, macaroane, ulei. Punea bani deoparte pentru o locuință.
O vizită la mamă o dezamăgi: un străin, Ovidiu – fiul vitreg al lui Petru – locuia acolo.
– E casa *noastră*! – răcni mama când Cati întrebă de el.
– Atunci, n-am mamă, – spuse Cati, plecând pentru ultima oară.
Patru ani fără contact. Până acum…
***
În autobuz, mama se apropie. Andrei cedă locul.
– Bună, – vocea ei pătrunse ca un cuțit.
– Bună, – murmură Cati.
– Cine e? – indică spre Andrei.
– Soțul meu.
– Felicitări.
– Mulțumesc.
– Noi suntem bine. Petru lucrează, Ovidiu se căsătorește. Renovăm camera ta pentru nepoțel… Vrem o casă la țară, lângă râu.
Cati o asculta, încremenită. De ce-i spunea toate astea?
– Aveți copii?
– Un băiat. Un an.
– Am un nepot? – ochii mamei scânteiară.
– *Aveți*? – Cati se întoarse rece. – Mama mea a murit acum patru ani.
Femeia albi, se ridică și dispăru. Cati privi pe fereastră, nemișcată.
Andrei înțelese: erau străini. Hotărî să nu mai adreseze trecutul. Se simțea cumva păcălit de tăcerea ei.
