Contraatac

Scut de Apărare

– Anca, cine e femeia aceea? – întrebă Ion cu voce scăzută, ca să nu fie auzit de cei din jur.
– Care femeie? – Anca se desprinse de telefon, unde tocmai trimitea un mesaj prietenei sale.
– Uite-o acolo, lângă ultimul geam, ne tot privește. Aș spune că se holbează fără jenă.
Anca se ridică puțin să vadă despre cine vorbea soțul ei și expresia feței i se schimbase brusc. Apoi, încercând să pară nepăsătoare, ridică din umeri:
– Nu știu.

– Nu mă minți, – se înfurie Ion, – am văzut cum ți s-a schimbat fața când ai văzut-o. Cine e?
– E mama mea, – răspunse Anca după o scurtă ezitare. Într-o secundă, a decis că e mai bine să spună adevărul. Oricum, pentru orice eventualitate.
– Mama? – se miră Ion, – dar mi-ai spus că nu ai mamă.
– Așa este…
– Nu înțeleg, – Ion scruta chipul soției cu curiozitate, – poți să explici?
– Vorbim acasă…

– Și nici măcar nu te duci la ea? Locuiește aici? În orașul nostru?
– Ion, te rog, vorbim acasă, – vocea Ancăi era plină de rugăminte și ochii i se umplură de lacrimi.
– Bine, – zise el și se întoarse spre fereastră, supărat.
Anca nu a încercat să-l împace. Era mulțumită că fusese lăsată în pace pentru un timp.
Deși, care pace? Amintiri din copilărie i se învălmășeau în cap…
***
Pe tatăl ei Anca nu îl ținea minte. Știa doar, din spusele mamei, că era un om „groaznic”.

Mama spunea că Anca a avut noroc: are un tată vitreg minunat.
Pe acesta Anca și-l amintea bine, de pe la opt ani. Totuși, nu înțelegea ce era așa deosebit la el.
Era grosolan, rău, zgârcit. „De ce îl iubește atât de mult mama?” – se întreba micuța Anca, ascunzându-se pe undeva prin colțuri, ca să nu o găsească nașul Petru.
Nu, nu o bătea niciodată, nu o insulta pe față.
Dar nici om nu o considera. Nu îi spunea niciodată pe nume. O privea ca pe ceva nesemnificativ.

Dacă se întâmpla să vorbească cu mama ei despre Anca, suna cam așa:
– Fata nu știe să se poarte…
– Fiica ta mă deranjează când vreau să mă odihnesc…
– Explică-i că e prea devreme să se plimbe cu băieții.
– Ai văzut carnetul ei de note? Uită-te! Mi-e rușine că locuiește în casa mea!
„În casa lui! Dar nu se gândește că e apartamentul nostru, al meu și al mamei?!” – gândea Anca, adolescentă. Știa bine că ele două s-au mutat în apartamentul acela după moartea bunicii.
Într-o zi, când nașul repeta pentru a mia oară fraza aia, Anca nu a mai suportat și i-a spus în față:
– Nu eu, ci tu locuiești în casa noastră! Dacă nu-ți place, pleacă! Nimeni nu o să plângă după tine!

Tatăl vitreg se repezi spre ea, ca și cum ar fi vrut să-i astupe gura, dar în ultimul moment se opri. Se întoarse brusc spre soție și își scuipă cuvintele printre dinți:
– Fă în așa fel încât să nu o mai văd niciodată!
Mama o apucă de mână și o trase afară din cameră, spunând:
– Desigur, dragule, va fi cum vrei tu…
Întotdeauna îl privea ca pe un zeu. I se supunea fără crâcnire, îl slujea, vorbea cu o voce duioasă și încerca din răsputeri să-l mulțumească.
De ce? Anca nu înțelegea.
Știa doar că, dacă tatăl vitreg ar fi dorit, mama ar fi dat-o afară din casă fără să clipească.
– Ce îți permiți? – șuiera mama la Anca în ziua aia, – să nu mai vorbești așa cu tatăl tău!

– El nu îmi este tată! – a strigat Anca, – și nu va fi niciodată!
– Nu contează! Te hrănește, te îmbracă, iar tu… Neînvățată!
– Nu te-am obligat să mă naști! – plângea Anca, – și nici să mă crești nu te-am pus! Trebuia să mă dai cuiva, dacă era așa greu!
– Trebuia! – răspunse mama ei, – dar nimeni nu te-a vrut! Și tată-tău a fugit când te-ai născut! Mi-ai distrus viața!
Când a auzit aceste cuvinte, Anca a simțit o asemenea ură, încât a împins-o pe mamă-sa deoparte și a fugit din apartament.
Nimeni nu s-a dus după ea. Și, în săptămâna în care a lipsit, nimeni nu a întrebat-o unde e și ce face.
Anca avea cincisprezece ani atunci…
Ce putea face? Nimic.
Prietenii au găzduit-o pe rând câteva zile, dar asta nu rezolva problema. A trebuit să se întoarcă.
Cu mâinile tremurânde, Anca deschise ușa…

– Ai venit? – fu tot ce a spus mama, – mergi în camera ta și nu ieși până nu te chem…
„Probabil l-a convins”, – a gândit Anca și s-a strecurat în camera ei.
De atunci nașul nu a mai spus niciun cuvânt despre Anca. Se comporta ca și cum ea nu ar fi existat…
Mama, bineînțeles, îl susținea în acest sens: nu o chema la masă, nu era interesată de treburile ei, nu încerca să vorbească.
Anca înțelesese clar: au luat o decizie cu privire la ea. Probabil așteaptă doar să termine școala…

Și nu a greșit. De îndată ce Anca a primit diploma, mama ia lăsat să se înțeleagă că e timpul să-și pregătească plecarea în lumea mare.
– Când faci optsprezece ani, vei pleca să te întreții singură, – i-a spus și a tăcut iar.
Anca s-a gândit și a decis să încerce la universitate. În primul rând, ar scăpa familia de prezența ei, iar în al doilea rând – studenților din afara orașului li se oferea cămin. Ceea ce însemna că în următorii cinci ani, cel puțin, avea unde să stea…
Nu a intrat la facultate. Sau mai bine zis, a fost admisă, dar la o secție cu plată. Știa că nu va primi bani de la nimeni pentru taxe, dar totuși a anunțat:
– Mamă, felicită-mă, sunt studentă.
Mama s-a uitat la ea nepăsătoare:
– Și?
– Doar că trebuie plătit pentru studii… Nu foarte mult…
– Să nu te gândești. Nu vei primi nici un leu pentru nebuniile tale! Am investit destul în tine, eu și tată-tău! Și acum ar trebui să plătim și pentru școală?!

– Scuze. Desigur, nu trebuie, – a răspuns Anca, – degeaba ți-am spus.
– Exact: degeaba. Caută-ți altă locuință.
– Mamă, nu am cu ce plăti…

– Du-te la muncă, pentru că vrei să înveți acum. Îți dau o lună… Apoi – pa!
– O lună e prea puțin, – a încercat Anca să înduplece mama, – pot să mai stau măcar încă șase luni?
– Cât? Șase luni? Nu, nici vorbă. Abia am reușit să-l conving pe tata să te tolereze. În plus, avem în plan renovarea. Vrem să facem dormitor din camera ta. Pe scurt: lună și gata…

Și Anca a închiriat un loc. A numi-o locuință era cam mult spus. O mică anexă în curtea cuiva. Fără facilități. Cu sobă. Dar – ieftină…
Când a plecat din casa părintească, mama i-a dat o furculiță, o lingură, o farfurie, o cană, un cuțit de masă și un mic vas. După ce a privit-o, a mai adăugat: un prosop și un set vechi de lenjerie de pat.
– Mai ia și asta, – spuse ea, evitând să privească și întinzându-i un pachețel mic, – noroc, fiica mea. Sper să te maturizezi și să mă înțelegi.
– Mulțumesc, mamă, – răspunse Anca, – pot să-mi iau hainele de iarnă mai târziu?
– Doar să nu întârzii prea mult, că s-ar putea să nu le mai găsești aici…
– O să le arunci?
– Eu – nu, dar tatălui tău s-ar putea să nu-i placă. Știi bine…
– Știu, – Anca și-a îmbrățișat mama, – ei bine, eu plec…
Așa că, la optsprezece ani, Anca a plecat în lume.
Cu binecuvântarea mamei sale…

Banii pe care i-a dat mama au fost suficienți până la primul salariu. De fapt, Anca economisea fiecare leu. Nici nu folosea transportul: mergea pe jos până la muncă.
Când a primit primul salariu, s-a simțit bogată! A cumpărat orez și paste, o sticlă de ulei și un sac de cartofi.
Trebuia să mai cumpere șampon, săpun, pastă de dinți…
Cumpărând toate cele necesare, Anca a calculat ce i-a mai rămas și a pus deoparte o mică sumă într-un plic frumos, hotărând: chiar și puțin câte puțin, dar voi economisi pentru o locuință.

La mama s-a dus după vreo lună: să se vadă cu ea (încă mai credea naiv că mama ei îi va fi bucuroasă) și să-și ia hainele groase: vara se terminase, afară se făcuse rece.
Ușa i-a deschis un băiat.
– Salut, ai greșit ușa? – a întrebat el vesel.
– De fapt, am venit la mama, – a răspuns ea nedumerită.
– Ah… Probabil ești Anca? Intră. Mama nu e acasă, dar o poți aștepta.
– Și chiar o voi aștepta, – a zis hotărâtă Anca și a mers în bucătărie.
Băiatul încercase să poarte o conversație cu ea, dar Anca i-a aruncat o privire care l-a făcut să plece imediat.
A venit mama. Nici nu s-a bucurat. La întrebarea Ancăi despre tânăr, a răspuns:
– E Ovidiu. Fiul soțului din prima căsătorie.
– Și de ce locuiește cu voi? Nu spuneai că aveți în plan renovări.
– Nu stă mult. Vrea să învețe orașul, să-și găsească un loc de muncă și să se mute în chirie.
– Înțeleg, – a răspuns Anca, – mi-am luat încălțările și jacheta…
– Ia tot. Nu lăsa nimic. M-am săturat să mut lucrurile de colo-colo.
– Când ai avut timp să te saturi, mamă? Abia au trecut două luni de când am plecat.

– Nu mai filozofa, – se enervă mama, – ai venit – ia totul.
– Nici măcar nu întrebi cum îmi merge?

– Nu mă interesează, – mama părea că nu poate (sau nu vrea) să vorbească de față cu Ovidiu.
– Ei bine, nu mă mir, – Anca a pornit spre hol…
– Să te conduc? – s-a oferit Ovidiu, care apăruse de undeva, – cum o să cari așa o geantă grea?
– Într-un fel, – a răspuns Anca și a ieșit din locuință…
Peste câteva luni, a venit iarăși. De data aceasta după palton. Din nou, i-a deschis Ovidiu. De data asta, mama era acasă. La întrebarea Ancăi:
– Încă stă la voi? – mama a izbucnit:
– Nu e treaba ta! Va locui aici cât va voi! La urma urmei, a venit la tatăl său!
– Și eu am stat aici cu mama mea, – i-a răspuns Anca, – dar pe mine nu m-a salvat.
– Nu compara! E altceva!
– Ce fel de altceva? – a întrebat Anca ferm, – care e diferența?
– Nu trebuie să îți dau socoteală! – a izbucnit mama, – e casa mea și eu decid cine locuiește aici.

– Înțeleg.
– Ce înțelegi?!
– Că un străin îți e mai drag decât propria ta fiică, – Anca vorbea calm și sigură de ea, ceea ce a enervat-o și mai mult pe mama.
– Nu am nicio fiică! – a răcnit ea, – iar Ovidiu este fiul bărbatului pe care îl iubesc! El e mai mult decât fiu pentru mine!
– Felicitări, – Anca a privit-o ca și cum ar fi fost o femeie complet străină, – atunci, în cazul ăsta, eu nu mai am mamă.
Și a plecat.
Convinși că pentru totdeauna.
Anca nu a mai dat niciun semn de viață timp de patru ani. Nu a sunat, nu a venit.
Iar acum această întâlnire…

***
Cât timp Anca se afunda în amintiri, mama sa s-a ridicat de la locul ei și s-a apropiat de fiică.
Ion s-a ridicat, lăsându-i loc.
– Bună, – Anca a auzit vocea binecunoscută pe care încercase să o uite.
– Bună, – a răspuns ea cu greu.
– Cine e? – mama indică spre Ion.
– Soțul meu.
– Felicitări.
– Mulțumesc.

– Și noi suntem bine. Tata lucrează, Ovidiu și-a găsit o fată. E foarte drăguță, liniștită. Nunta va fi peste o lună. Știi, voi deveni bunică. E o fericire! Ne-am gândit să-i dăm camera ta copilului. Deja am început renovările. Am luat tapetul – cel mai scump, cu desene pentru copii. În plus, eu și tata ne-am hotărât să cumpărăm o casă la țară. Undeva aproape. Copilul are nevoie de aer curat, de vitamine. Căutăm ceva ieftin, dar cu o căsuță locuibilă și neapărat cu un râu sau un lac aproape…
Anca asculta acest șuvoi de vorbe și nu reușea să-nțeleagă de ce îi spune această străină atâtea.
– Te-ai căsătorit de mult?
– De doi ani, – a răspuns Anca automat.
– Vă gândiți la copii?
– Fiul nostru are aproape un an.
– Deci am un nepot?

– Aveți? – Anca s-a întors în sfârșit spre mamă.
– Da, am, – mama s-a fâstâcit pentru o clipă, – tu ești fiica mea.
– Sunteți în eroare, doamnă. Mama mea a murit acum patru ani…
Mama s-a albit la față. Fără să spună nimic, s-a ridicat și s-a îndreptat spre ieșire.
Anca s-a întors către fereastră: nu îi părea rău deloc de… această femeie.
Ion le-a privit pe amândouă gânditor, ascultându-le conversația.
Și brusc a înțeles: erau complet străine!

Și a decis că nu va întreba soția despre trecutul ei. I se făcuse teamă de ce ar putea descoperi acolo.