Mă plimbam cu paşi măsuraţi pe gazonul tuns perfect, parcă intram pe scenă. Fiecare mişcare a mea era exactă, calculată cu răbdare. Ştiam: nu era un simplu întors pe urmă. Era răzbunarea mea.
Ochii domnului Ionel mă străpungeau ca nişte raze de foc. Sprijinea bastonul cu o forţă ce îi făcea degetele să pălească. În privirea lui se citea tot ceva fi: mânie, dispreţ, dar şi acea lumină sălbatică, de altădată, care-l făcuse să apese pe toţi cei din jurul său.
Cumpăr? aruncă el, sarcastic. Fată, aceste case sunt ale familiei mele. Ale clanului meu. Atâta timp cât eu trăiesc, ele vor rămâne aici.
M-am apropiat cu un pas.
Exact de aceea, murmurai eu, fără grabă. Pentru că nu vei trăi mult.
Buzele lui se cutremurară. A încercat să râdă, dar un târâit îl înălţă în piept. Ani de băutură, de putere, lau încărcat cu o greutate ce nu mai dădea răgaz niciunui om.
Din spatele gardurilor vecine se iveară feţe curioase. Toţi priveau scena, niciunul nu îndrăznea să se amestece, însă setea de ştiri era mai puternică decât frica.
Te-ai înnebunit, Anca, scoasă în glas bătrânul. Nimeni nuţi va vinde nimic.
Am scos din geantă un dosar gros.
Aici sunt contractele. Am cumpărat deja jumătate de stradă. Bunica Vasilica avea datorii, fiul ei sa afundat în credite. Bătrânul Gheorghe a dat faliment întreprinderii sale. Toţi sau întors la mine.
Ochii lui Ionel sau lărgiră.
Minciuni!
Am deschis dosarul şi iam arătat copiile.
E doar începutul. Dar tu, domnule Ionel, ştii secrete pe care leaş vinde pe piaţa de la Bălţi cu câţi lei.
Bătrânul se clatină.
Ce fel de secrete?
Zâmbetul meu era rece ca gheaţa.
Crezi că nu ştiu nimic. Ştiu că teai însură întro vreme în care nu trebuia să fii singur. Ştiu că mama mea a dispărut întro dimineaţă, iar tu ai zis că a fost un infarct. Nici autopsie, nici întrebări. Tu ai plătit doctorii, poliţiştii.
În cartier se auzi un murmur. Din ferestre se aruncau priviri înspăimântate.
Minciuni! strigă Ionel. Toţi ştiu că era bolnav
Bolnav? interveni eu, tare. Sau poate că averea ta îţi stătea în cale?
Bătrânul ezită, apoi îşi recăpătă vocea.
Nu am dovezi.
Ridic amiculul.
Şi asta?
Îţi arăt un caiet subţire, cu copertă uzată. Chipul lui Ionel se înroşii.
Asta
Da. Jurnalul mamei mele. Lam găsit întrun teanc la un rudă veche. Totul este scris acolo: temerile, plângerile ei. A scris că iai presărat medicamente în ceai, să pară slabă. A scris că ai falsificat testamentul.
Ochii lui Ionel se lărgiţi din nou, bastonul îi alunecă din mână şi se prăbuşi aproape lângă pământ.
Minciuni toate minciuni
Încărci spre cot.
Poate. Dar ştii ce le place reporterilor? Poveşti ca asta. Şi mai ales când au hârtie în sprijin.
Un linişte apăsător se așternu pe stradă. Doar vântul făcea foşnetul copacilor.
Ionel ridică mâna, de parcă ar vrea să lovească, dar tremură. Bastonul îi scapă, iar el se prăbuşează încet pe treptele cărării, faţa-i se deformează, demnitatea-i se risipeşte. Șeful clanului arăta pentru prima oară vulnerabil.
Asta e strada mea mormăi, căutând aer.
Nu mai e, răspunsei în şoaptă.
Mă întors și pornisem spre maşina mea.
Atunci sa întâmplat neaşteptatul. Din casele vecine ieşiseră oamenii. Bunica Vasilica, palidă, cu păr alb, strâmbă un buletin.
Areţi dreptate! strigă ea. Iam vândut totul nu mai puteam plăti creditele
După ea, Gheorghe se îndrepta spre noi, capul plecat.
Afacerea mea a dat faliment, murmură el. Şi eu am semnat.
Vocea mulţimii creştea. Unii plângeau, alţii înjurau. Strada, până atunci curată ca o oglindă, se rupea sub greutatea minciunilor.
Porniţi motorul. În oglinda retrovizoarelor încă mai prindeam imaginea: Ionel, nemișcat, ca o icoană spartă, în jurul său familia lui luptând să salveze ruinele.
În piept îmi apăsa durerea de ani de zile, dar pentru prima oară nu mă mai urmărea. Durerea nu mă mai stăpânea.
Mâinile îmi strângeau calm volanul. Ştiam că nu am venit înapoi în zadar.
Treizeci şi cinci de ani în urmă am scos din urmă această stradă, ca pe gunoi.
Astăzi eu sunt noul stăpân al ei.
Final: Strada care odinioară aparţinea clanului lui Ionel a ajuns în mâinile Anei. Răzbunarea ei nu a fost strigăte, nu a fost violenţă a fost hârtie, raţiune rece şi timpul care, în cele din urmă, a pus fiecare lucru la locul lui.
