-Bogdan, nu voiam să-ți spun în ziua nunții… În fine, știai că soția ta proaspăt căsătorită are o fiică? – colegul meu de muncă m-a prins pe nepregătite în scaunul șoferului.
-Ce vrei să spui? – refuzam să cred așa veste.
-Soția mea, văzând-o pe Ana a ta la nunta voastră, mi-a șoptit la ureche:
-Mă întreb, mirii știe că mireasa lui are o fiică într-un orfelinat?
-Îți dai seama, Bogdan? Era să mă înec cu salata la masa festivă. Soția spune că personal a întocmit actele de renunțare la fetița nou-născută. Vica mea este medic la maternitate. Și-a amintit de Ana ta datorită unei alunițe de pe gâtul ei. A mai spus că Ana a numit fiica Olívia și i-a dat numele de familie. Dacă nu mă înșel, Vasilescu. Asta s-a întâmplat acum vreo cinci ani, – colegul urmărind cu atenție reacția mea.
Stăteam șocat la volanul mașinii. Ce veste neașteptată!
Am decis să clarific singur situația. Refuzam să cred așa ceva. Desigur, eram conștient că Ana nu era o adolescentă de optsprezece ani, la momentul căsătoriei avea treizeci și doi de ani. Ana, desigur, avusese viața ei înainte de mine. Dar de ce ar renunța la propriul copil? Cum ar putea trăi cu asta?
Având o funcție care îmi permite să mă mișc rapid, am găsit prin prieteni orfelinatul unde era crescută Olívia Vasilescu. Directorul instituției mi-a prezentat o fetiță veselă cu un zâmbet strălucitor:
-Faceți cunoștință, Olívia Vasilescu, – directorul i s-a adresat fetiței, – câți ani ai tu, draga mea, spune-i unchiului.
Era imposibil să nu observi strabismul vizibil al fetiței. Mi-a fost milă de micuță. Deja o consideram ca fiind parte din familie, mi s-a lipit de suflet. La urma urmei, această micuță este fiica femeii pe care o iubesc! Bunica mereu spunea:
-Copilul, deși strâmb, pentru părinți este o minune.
Olívia s-a apropiat curajoasă:
-Patru ani. Tu ești tata?
Am rămas încurcat. Ce să-i răspund unui copil care caută un tată în fiecare bărbat?
-Olívia, hai să vorbim. Vrei să ai o mamă și un tată? – desigur, era o întrebare stupidă. Dar deja îmi doream să o iau pe această fetiță dulce și să o duc acasă.
-Vreau! O să mă iei? – Olívia m-a privit cu ochi pătrunzători.
-O s-o fac, dar puțin mai târziu. Mă aștepți, pișicherule? – îmi venea să plâng.
-O să aștept. Nu mă minți? – Olívia deveni serioasă.
-Nu te mint, – am sărutat-o pe obrăjor.
Întors acasă, i-am povestit totul soției mele.
-Tania, nu contează ce s-a întâmplat înainte de mine, dar trebuie să o luăm pe Olívia acasă chiar acum. Eu o să o adopt.
-M-ai întrebat pe mine? O vreau eu pe fetița asta? Și mai e și împiedicată! – Ana a ridicat vocea.
-Este fiica ta! O să-i facem Oliviei o operație la ochi. Totul o să fie bine. Este o minunăție de copil! O să te îndrăgostești de ea imediat, – poziția soției mă surprindea.
Cu greu am convins-o pe Ana să o adopte pe Olívia.
A trebuit să așteptăm cam un an înainte să o putem lua acasă. Vizitam des fetița la orfelinat. În acest an ne-am împrietenit cu Olívia și ne-am obișnuit unul cu celălalt. Ana, în continuare, nu era încântată de ideea de a avea un copil și chiar dorea să oprească procesul de adopție la jumătatea drumului. Eu am insistat să continuăm și să finalizăm procedurile.
În sfârșit, a sosit ziua când Olívia a pășit pentru prima dată în apartamentul nostru. Toate acele lucruri mărunte asupra cărora nu ne opream atenția o fascinau, o bucurau, îi stârneau uimire. După un timp, oftalmologii au corectat problemele oculare ale Oliviei. Aceste proceduri au durat un an și jumătate. Erau necesare intervenții chirurgicale minime. Fiica mea era picătură chi până, asemenea mamei sale, Ana. Eram fericit. Aveam două frumuseți în familie – soția mea și fiica.
Timp de aproape un an după orfelinat, Olívia simțea că nu se săturase niciodată. Tot timpul umbla și dormea cu o pungă cu biscuiți. Ne era imposibil să-i luăm acea pungă. Copilul avea un substrat de frică legat de foamete. Ana era iritată, eu eram uimit.
Mereu încercam să unesc familia, dar în zadar… Soția mea nu a reușit niciodată să-și iubească fiica. Ana iubea doar pe ea însăși, propriul ego.
Am avut certuri, conflicte și discuții aprinse cu Ana. Cauza era una – Olívia.
-De ce ai adus în familia noastră această sălbăticiune? Niciodată nu va fi un om normal! – soția mea a început să se isterizeze.
O iubeam foarte mult pe Ana. Nu-mi imaginam viața fără această femeie. Deși, mama mea observase odată:
-Fiule, este decizia ta, dar am întâlnit-o pe Ana cu un alt bărbat. Nu îți va merge bine cu ea. Ana este o femeie necinstită, isteață, vicleană. Te va întoarce pe degete fără să îți dai seama.
Când iubești, nu vezi obstacolele. Fericirea ta strălucește mai puternic decât stelele. Ana era idealul meu. Fisura în relația noastră s-a produs când Olívia a intrat în viața noastră.
Ea mi-a deschis ochii asupra realității din familia mea. Eram surprins de lipsa de grijă a soției față de micuță. Începusem să-mi doresc să o uit pe Ana, să nu mai am sentimente pentru ea, dar nu reușeam. Un prieten mi-a dat sfatul:
-Ascultă, bătrâne, dacă vrei să te răcești de o femeie, măsoar-o cu centimetru de croitorie. Este o superstiție populară.
-Glumești? – eram nedumerit.
-Măsoară-i bustul, talia, șoldurile. Așa o să uiți de ea, – credeam că prietenul meu își bate joc de mine.
Cu toate astea, am decis să fac experimentul. Nu aveam nimic de pierdut.
-Ana, vină să îți iau măsurile, – am chemat-o pe soția mea.
Ana a fost surprinsă:
-Voi primi, oare, o rochie nouă?
-Mmhm, – deja măsuram atent bustul, talia și șoldurile soției mele.
Experimentul s-a încheiat. Încă o iubesc pe Ana la fel. M-am amuzat de sugestia prietenului.
În curând, Olívia s-a îmbolnăvit. A răcit. A făcut febră. Fetița gemea, suspina, trăgea nasul. Mergea după Ana cu păpușa ei preferată, Maria. Eram bucuros că, în loc de biscuiți, Olívia avea acum păpușa Maria.
Fiica mea adora să schimbe hainele păpușii. Dar acum păpușa era dezbrăcată, semn că stăpâna ei era bolnavă, fără puterea de a o îmbrăca. Ana a strigat la Olívia:
-Taci odată! Nu mai am liniște din cauza ta! Du-te să dormi!
Olívia își strângea păpușa la piept și continua să plângă și să suspine. Dintr-odată, Ana a smuls păpușa din mâinile Oliviei, a fugit la fereastră și cu furie a aruncat jucăria afară.
-Mămico, aceasta este păpușa mea preferată, Maria! O să înghețe afară! Pot să merg după ea? – Olívia plânse, alergând spre ușă.
Am fugit imediat după păpușa aruncată. Liful, ca de obicei, nu funcționa. Am coborât în grabă scările de la etajul opt. Păpușa era agățată de o creangă, cu capul în jos. Am recuperat-o și am scuturat-o de zăpadă. Fulguții topiți de pe fața de plastic a păpușii păreau lacrimi. În timp ce urcam scările, mă gândeam că-mi vor albi părul de griji.
Gestul Anei nu avea nicio explicație. Am intrat în camera Oliviei. Micuța era în genunchi lângă pat, capul pe pernă. Dormea, dar suspina și tremura în somnul ei. Am așezat-o cu grijă pe pat și am pus păpușa alături pe pernă.
Ana stătea liniștită în sufragerie, răsfoind o revistă lucioasă, fără să-și facă griji pentru Olivía. Aici s-a stins și iubirea mea pentru soția mea. S-a uscat, a dispărut. În sfârșit, am realizat că Ana era doar un ambalaj frumos și gol.
Soția a înțeles și ea, se pare, totul.
Am divorțat. Olívia a rămas cu mine, Ana nu a avut nicio obiecție.
…M-am întâlnit mai târziu cu fosta soție, și ea mi-a mărturisit cu o ironie:
-Pentru mine, Bogdane, ai fost doar un rampolin.
-Of, Ana, tu ai ochi de safir, dar suflet de cărbune, – i-am putut spune acum calm această mustrare.
Ana s-a căsătorit imediat cu un om de afaceri de succes.
-Mi-e milă de soțul ei. Asemenea femeie nu ar trebui să fie mamă, – mama mea a spus cu fermitate.
Olívia a fost la început foarte dorită de mamă, dorea cel puțin să o atingă.
Dar noua mea soție, Liza, a reușit să o câștige pe Olívia, să-i topească inima. Se părea că mama ei naturală a abandonat-o de două ori. Pentru mine, aceasta era de neconceput.
Liza, cu multă iubire și răbdare, își îngrijea fiica adoptivă Olívia și pe fiul nostru, Ștefănel.
