Colegul de apartament mi-a dat un ultimatum:
Gata, nu mai suport! a zbierat el cum m-a văzut. M-am săturat de motanul ăsta bătrân! … așa că l-am invitat să-și caute norocul în altă parte se pare că nu și-a ales omul potrivit.
În hol s-a lăsat o liniște de crăpau pereții. A plecat trântind ușa de parcă voia să se răzbune pe balamale. Paltonul lui nu mai atârna pe cuier, parfumul lui apăsător dispăruse ca mirosul de mici de la festival, iar pe raftul de pantofi rămăsese un gol atât de mare, de parcă îl furase vreun hoț de… trăiri.
Am oftat adânc și m-am uitat în jos. La picioarele mele, cu urechile lăsate și o labă din spate care nu-l mai ajuta ca pe vremuri, trona Tănase. Cincisprezece ani de viață și șase kile de loialitate fără pretenții.
Ce zici, bătrâne? am șoptit, așezându-mă jos și afundând degetele în blănița lui, care nu mai strălucea așa tare, dar parcă mirosea a familie. Cred că iar am scăpat basma curată.
Tănase mi-a răspuns solemn cu un mrr, scurt și hotărât.
Motanul cu trecut și iluzia compromisului
Radu a intrat în viața mea acum jumătate de an. Nici nu știu când ne-am trezit că trăim sub același acoperiș. Tănase n-a fost o surpriză pentru el: îi povesteam la întâlniri despre ciudățeniile motanului, iar Radu zâmbea larg și zicea mereu: Mie-mi plac animalele.
Numai că Tănase nu-i un motan oarecare. L-am găsit lăcătușit sub un tufiș într-o zi cu ploaie torențială. Am trecut împreună prin bune și rele, despărțiri și chefuri, și el mi-a fost martor tăcut și păstrător de secrete. Acum, la cinșpe ani, are insuficiență renală, meniu strict, și perfuzii regulate distracție maximă, nu glumă.
După ce s-a mutat Radu la mine, entuziasmul lui pentru animale s-a evaporat mai repede ca o bere varsată.
La început, totul părea drăguț. De ce doarme motanul la tine la picioare? Nu e igienic! sau De ce atâta cheltuială la veterinar? Lasă, mai găsești tu o pisică dacă e.
M-am străduit să împac capra și varza: schimbam cearșafuri mai des decât șosetele, luam nisip scump ca să nu miroasă, îi dădeam pastilele lui Tănase pe ascuns. Îmi repetam că așa arată compromisurile la oameni mari.
Momentul când dai cu banul
Într-o marți, am întârziat la birou, iar Radu a venit mai devreme acasă. Am intrat pe ușă și mi-a lovit nasul un damf de clor și un țipăt demn de concurs.
Tănase tocmai își vărsase mațele pe covorul cel nou, cel pe care-l cumpărase Radu și-l sorbea din ochi de o săptămână. Da, na, nu-i frumos… dar nu era sfârșitul lumii.
Radu stătea în mijlocul dormitorului, roșu ca racul, arăta cu degetul spre motanul ce tremura sub pat:
Nu mai pot! a zbierat. Gata, nu-l mai suport!
M-am dezbrăcat de palton cu calm și am început să-i spun niște lucruri banale.
E o ființă vie. Are cincisprezece ani. E bolnav, am zis, apucând mopul.
Nu mă interesează! Vreau să trăiesc în curățenie și confort. Alegi: eu sau mâța asta belită. Până diseară te hotărăști o adormi sau o dai cuiva, altfel eu plec.
M-am ridicat, strângând cârpa în mâini. Radu aștepta probabil să plâng, să-l implor. N-a prins.
Nu trebuie să aștepți până diseară, am zis sec. Geamantanul e sus pe dulap. Ai șaisprezece minute.
Vorbești serios? Mă dai afară pentru un motan? Chiar vrei să rămâi singură la patruzeci de ani cu…
Timpul curge, l-am întrerupt.
Și-a vârât hainele în valiză bombănind și jignind fără economie la cuvinte. Am tăcut; cu fiecare apostrofare, tot mai sigură eram că am făcut pasul corect. Tănase stătea ascuns sub scaun, fără un miau.
Când a tras fermoarul la valiză, s-a apropiat de mine.
Doino, hai că exagerez. Discutăm, respirăm, ducem motanul la mama ta, ceva… Uite, chiar nu suport mirosul ăsta.
Nu, am zis scurt. Nu de la miros e vorba, Radule. Ci de faptul că m-ai pus să aleg.
Când zăvorul de la ușă a făcut click, am intrat în bucătărie și mi-am turnat un pahar cu apă. Tănase a ieșit încet de sub scaun, s-a frecat cu botul umed de gleznă și a scos din el un miau mai grăitor decât orice conversație la terasă.
