Cohabitantul meu mi-a pus un ultimatum: Nu mai pot așa! a strigat el de îndată ce m-a văzut. M-am săturat de motanul acesta bătrân! așa că l-am dat afară pe el pe omul nepotrivit am ales
O liniște apăsătoare s-a așternut pe holul casei. A plecat trântind cu putere ușa după el. Haina lui nu mai era atârnată în cuier, mirosul tăios de parfum bărbătesc dispăruse cu totul, iar pe raftul pentru pantofi rămăsese un gol, ca și cum o bucățică dintr-o viață străină tocmai fusese smulsă de acolo.
Am oftat adânc și am privit în jos. La picioarele mele, cu urechile lăsate vinovat și târând ușor laba din spate, ședea Nică. Cinsprezece ani trăiți împreună și șase kilograme de devotament necondiționat.
Ei bine, bătrâne, am murmurat încet, așezându-mă pe vine și trecându-mi degetele prin blana lui deasă, care nu mai strălucea ca odinioară. Se pare că iarăşi am trecut cu bine.
Nică a răspuns cu un miau hotărât, scurt și liniștitor.
Motanul cu trecut și iluziile compromisului
Rareș a intrat în viața mea acum vreo jumătate de an. Ne-am înțeles firesc, cu vorbă bună, și fără să observăm prea bine, am hotărât să locuim împreună. Nică nu era o surpriză pentru Rareș: povesteam mereu la întâlniri despre năravurile lui, iar Rareș doar zâmbea înțelegător. Îmi plac animalele, n-am nimic împotrivă, mă asigura el.
Dar Nică nu e doar un motan oarecare. L-am găsit pui, ud fleașcă, torcând sub o grindină de vară, și de atunci a rămas cu mine, prin toate bucuriile, pierderile și cotiturile vieții. El e martorul tăcut al anilor mei, păstrător de taine. La cincisprezece ani, cu insuficiență renală, dietă strictă și perfuzii frecvente, existența noastră avea alt ritm și alte priorități.
După ce Rareș s-a mutat la mine, veșnica lui dragoste pentru animale s-a ofilit repede.
La început părea o glumă. De ce doarme la picioarele tale? E neigienic. Atâția bani pe veterinar? E doar un motan, poți lua altul oricând.
Am încercat să netezesc lucrurile: schimbam mereu așternuturile, cumpăram nisipuri scumpe, îi administram medicamentele când Rareș nu era acasă. Cedeam și mă mințeam că așa arată o relație matură, cu grijă de ambele părți.
Clipa deciziei
Într-o marți am rămas mai mult la birou, Rareș ajunsese înaintea mea. Când am intrat, m-a izbit un miros de clor și țipete.
Nică vomitase pe covorul cel nou, abia cumpărat de Rareș. Da, neplăcut dar nu un sfârșit de lume.
Rareș stătea furios în mijlocul dormitorului, roșu la față, arătând revoltat spre pisica ce tremura sub pat.
Nu mai pot! a urlat, văzându-mă. M-am săturat de animalul ăsta!
Fără o vorbă, mi-am dat haina jos și am început să-i spun cele mai de bun-simț lucruri.
E o ființă vie. Are cincisprezece ani. E bolnav, am spus, luând spray-ul de curățat.
Nu mă interesează! Vreau să trăiesc curat și liniștit. Ori eu, ori motanul ăsta ponosit. Hotărăște până diseară: adoarme-l sau dă-l și gata, că altfel plec.
M-am redresat, ținând cârpa strâns în mâini. Rareș se aștepta sigur la lacrimi și rugăminți. Dar am ales altceva.
N-ai de ce să aștepți până la seară, i-am răspuns calm. Valiza e pe dulap. Ai un sfert de oră.
Vorbești serios? Mă dai afară pentru un motan? Îți dai tu seama, o să rămâi singură la patruzeci de ani cu
Timpul a început.
Și-a strâns lucrurile în grabă, aruncând cuvinte grele în timp ce își umplea valiza. Am păstrat tăcerea orice zicea nu făcea decât să-mi întărească decizia. Nică, tot acest timp, a stat cuminte sub scaunul din bucătărie, fără să scoată vreun sunet.
Când Rareș a închis fermoarul valizei și a venit spre mine, vocea i s-a muiat.
Doina, ce faci? Am exagerat. Hai, să discutăm liniștit. Poate îl ducem la mama ta, hai, că miroase urât
Nu, am spus scurt. Nu e vorba de miros, Rareș. Tu m-ai pus să aleg, iar asta nu e iubire.
După ce am auzit încuietoarea ușii, am mers în bucătărie și mi-am turnat un pahar cu apă. Nică a ieșit din ascunzătoare, s-a apropiat de mine, și-a lipit năsucul umed de glezna mea și a scos, cu patos: Miau.
