Pe Iuliei îi invidiau colegele de serviciu și prietenele a reușit să cucerească un bărbat matur și înstărit. Ion era cu cincisprezece ani mai mare decât ea și era directorul companiei unde ea lucra.
Numai ce-a venit la noi și deja se mărită se șușotea prin birou.
Dintr-o fată simplă, doamnă pe picior mare.
Adevărat!
Iulia nu își dorea să facă publică relația cu șeful. Cei doi începuseră să se întâlnească înainte ca ea să fie angajată, nici nu știa la început că el este directorul firmei, venise la interviu complet în orb. Cu toate astea, poziția i-a fost oferită imediat, deși Ion susținea că nu s-a implicat deloc; totul fusese decis de resurse umane, în funcție de experiență și CV.
Mai târziu, când a aflat cine este Ion, l-a rugat să nu spună nimănui despre ei. Dar, cum orice secret iese la iveală, curând toți din firmă știau deja despre povestea dintre Ion și Iulia. Oricine avea chef de bârfe nu rata ocazia să-i discute.
Iulia nu s-a lăudat niciodată cu frumusețea ei și era convinsă că postul i se cuvenea pe merit, nu doar pentru ochii frumoși. Însă colegele aveau altă părere.
Abia s-au făcut doi ani de când s-a stins Aurelia, și Ion deja se gândește la însurat.
Aurelia Dumitrescu fusese prima soție a lui Ion și patroana companiei, decedată tragic după zece ani de căsnicie, lăsându-i moștenire afacerea și toată averea.
Ion devenise brusc cel mai râvnit burlac, dar până să treacă doliul, fusese retras și părea frânt de durere, lucru care îl făcuse și mai atractiv pentru unele doamne.
Ce bărbat fidel…
Ca un cocostârc! oftau unele domnițe cu priviri topite după el.
Ion nu era un Don Juan, nici vreun bărbat frumos. Avea însă contul bancar potrivit ca să atragă interes. Dar pe Iulia, firește, nu banii lui au atras-o.
S-au cunoscut banal, la coadă în Kaufland, unde Ion i-a lovit coșul de cumpărături, i-a rupt dresurile și i-a murdărit pantofii din piele întoarsă… și ba chiar a certat-o că s-a băgat în față.
Iulia nu s-a pierdut cu firea și i-a răspuns astfel încât Ion i-a achitat toate cumpărăturile și apoi a alergat după ea prin tot mall-ul, să-și ceară scuze.
Vă rog, mă iertați, am avut o zi grea… Poate vă ajut cu sacoșele?
Nu, mulțumesc. Am mașină și mă descurc singură, i-a spus Iulia.
În realitate, Iulia nu avea nicio mașină, l-a așteptat să plece și a mers la stația de autobuz. Dar, noroc sau nu, Ion a trecut cu mașina pe acolo și a văzut-o așteptând.
Urcați, vă rog.
Nu, mulțumesc.
Nu plec până nu vă urcați, Ion a blocat stația și toți cei de la coadă s-au rugat de Iulia să urce, ca să nu stea în drum.
Așa că până la urmă a cedat.
Ion s-a dovedit a fi chiar un bărbat plăcut când nu țipa sau nu calcă pe picioare cu coșul. Iulia chiar s-a gândit că în alte împrejurări ar putea deveni amici. Dar Ion voia mai mult de la ea. Chiar dacă după moartea Aureliei jurase că nu va mai găsi pe nimeni potrivit pentru rolul soției, deodată apăruse Iulia: nici nu semăna cu Aurelia, nici ca aspect, nici ca fire, dar l-a cucerit.
Ajunsese să o aștepte aproape zilnic în fața blocului, până când Iulia a acceptat să iasă cu el. Puțin mai târziu, ea s-a angajat și la firma lui. Coincidență, poate.
Ion nu se ferea de ce ziceau angajații. Era fericit și nu făcea niciun secret din asta. Nu îi oferea cadouri extravagante, dar era mereu atent la ea.
Iulia era încântată nu doar de atenția lui, ci și de apartamentul spațios din centru, mașina scumpă și viitorul lipsit de griji la care visa. Destul de repede și-a dus lucrurile la el și l-a cunoscut pe soacră-sa, Maria Vasile.
Doamna Maria era o femeie blândă și își asculta băiatul în toate. După moartea Aureliei, Ion își adusese mama să locuiască cu el. Ea gătea, făcea curățenie, călca cămăși, se ocupa de casă.
Când Iulia a venit să locuiască acolo, Maria nu a renunțat la treburile zilnice, dar pe Iulia nu o deranja deloc. Nu-și dorea să fie stăpâna casei și mânca cu plăcere ce gătea soacra. Toate erau minunate… până când Ion a decis că vrea să se însoare.
O deranja faptul că el purta și după atâția ani verigheta.
Încă simt o legătură cu Aurelia, îi mărturisea el. Lucrul acesta o deranja pe Iulia, așa că i-a cerut să nu mai poarte verigheta.
Bine… dacă asta te supără, o scot.
Nu-mi place ideea că mă întâlnesc cu un bărbat însurat, i-a explicat ea, și Ion a fost de acord. A pus verigheta deoparte și a uitat de ea pentru o vreme. Dar, când a venit momentul să-i ceară mâna, Ion a scos din seif o cutiuță cu un inel vechi de familie cu diamant.
Totul era perfect: restaurant, muzică live, pahar de vin, iar în vin a pus… inelul.
Iulia aproape s-a înecat când a găsit inelul.
Vrei să fii soția mea? a întrebat Ion, luând inelul să i-l pună pe deget, dar ea i-a dat mâna la o parte.
Nu.
Cum adică, nu?!
Nu vreau să port inelul acesta.
Dar e un inel de familie! Nu există altul ca el! Nici nu-ți imaginezi cât valorează, s-a enervat Ion.
Nu contează cât valorează. Nu port inelul pe care l-a purtat soția ta răposată.
De ce?
Pentru că nu aduce noroc.
Nu mai fii copilă!
Ce, vrei să port și rochia ei?! Și mama ta a zis că rochia e încă păstrată pe undeva…
Rochie se poate lua alta. Dar la inel nu avea rost să cheltui, e unul unic. Uite ce lucrătură, ce aur!
Nu. Nu vreau să port ceva ce a purtat altcineva. Și nici la tine nu mai vreau să văd vechea verighetă, i-a spus Iulia, arătând spre inelul lui vechi.
Decizia ta e finală?
Da. Iartă-mă, s-a ridicat de la masă. Seara era dusă pe apa sâmbetei.
Cred că ar trebui să luăm o pauză, a zis Ion.
Și eu mă gândeam.
Iulia a plecat, iar Ion n-a oprit-o. Muzicanții cântau mai departe, chelnerul a adus friptura… iar inelul a rămas neatins.
La birou, Iulia îl evita pe Ion. Nici el nu mai ieșea din birou. Seara ea a mers la părinții ei. Aceștia au sfătuit-o să rupă logodna și să-și găsească pe cineva de vârsta ei.
Ești frumoasă, deșteaptă! Pentru ce îți trebuie Ion, atâția ani diferență și pe deasupra văduv?!
Iulia nu a răspuns. Nu știa ce să facă. Pe de o parte Ion era soțul ideal, pe de alta, dependența lui de trecut o speria.
Zilele treceau greu. Ion nu o suna, iar ea evita compania lui. Apoi și-a luat medical, neștiind cum să treacă mai departe. La firmă deja se știa: șeful și iubita lui s-au despărțit.
Totul a devenit și mai evident când Ion venea posomorât și nervos la birou. Toți l-au remarcat. Nici mama lui n-a scăpat de starea lui rea, încercând fără succes să vorbească cu el despre Iulia.
Maria nu a mai răbdat. Știa că băiatul ei suferă și că, mândrul, nu vrea să cedeze. Așa că s-a decis să meargă la Iulia acasă.
Doamna Maria?! Iulia a privit surprinsă, nu se aștepta la musafiri.
Bună, Iulică. Cum ești?
Nu prea bine, sunt puțin bolnavă.
De asta stai separat, să nu mă îmbolnăvești și pe mine? a zâmbit Maria șiret.
Nu chiar, Iulia s-a înroșit.
Atunci vino acasă. Ion fără tine nu știe ce să mai facă.
Nu prea se vede… a mormăit Iulia.
E mândru știi tu. Nici mie nu mi-a zis de ce v-ați certat. Dar vă iubiți! Ce s-a întâmplat?
El vrea să port inelul soției lui decedate.
Aha… Dacă nu era inelul, era totul bine?
Ar trebui vândut și cumpărat altceva. Nu pot suporta gândul că inelul a fost pe mâna altei femei… și eu trebuie să-l port după ea. Plus că pietrele absorb energia omului.
Sunt de acord cu tine, Iulia. Cred că Ion încă nu e gata să se căsătorească. Nu poate să lase trecutul, deși te iubește.
Pe vechi nu poți construi nou, doamna Maria. Mulțumesc că ați trecut pe la mine, mi-a prins bine.
Maria a plecat. Îi era milă de cei doi. Au ajuns să se despartă pentru un detaliu, dar problema era mult mai adâncă.
După o săptămână de medical, Iulia a trebuit să revină la serviciu. Nu voia să-l vadă pe Ion, nu știa cum să se poarte. El nu îi dăduse niciun semn. Supărată, a decis să-și scrie demisia și să încerce norocul în altă parte.
Ion a semnat demisia fără să spună nimic, doar s-a uitat la ea cu ochii goi, mustrând parcă o întreagă viață în acea privire.
Te comporți ca un copil, deși ești om în toată firea, i-a zis Iulia la ușă.
Ești tu de vină! Nimeni nu m-a refuzat niciodată, a bombănit Ion.
Iulia n-a mai răspuns. Știa că a făcut ce trebuie. I-a văzut verigheta pe deget când el semna. Sclipise în lumină, ca un semn.
Am făcut bine. Nu-și va uita niciodată soția. și-a spus și a mers să-și strângă lucrurile. Duhul i s-a ușurat și nu a mai avut nicio îndoială. Ion, însă, a rămas multă vreme ofensat, neînțelegând de ce Iulia nu i-a acceptat dragostea și mâna, el care se considera bărbatul ideal.
Colegele și prietenele Svetlanei îi purtau invidie — reușise să cucerească un bărbat matur și înstărit. Andrei era cu cincisprezece ani mai în vârstă decât ea și conducea firma unde lucra Svetlana.
