Cu mulți ani în urmă, într-un departament al unei companii din Chișinău, am avut parte de o experiență care încă îmi răsună în minte. O colegă nouă, Maria Ghenea, o femeie deosebit de plăcută, mereu îngrijită și cu doi copii mici, a devenit parte din echipa noastră. La început, cererile ei păreau nevinovate și simple: Îmi întârzie consultația la policlinică, poți răspunde tu la telefon? sau Trebuie să-l iau pe micuț mai devreme de la grădiniță, ajută-mă să încarc raportul în sistem, e nevoie doar de câteva clickuri. În colectivul nostru era firesc să ne ajutăm reciproc, iar eu consideram că e corect să o sprijinim pe Maria.
Însă există o linie subțire între a ajuta din suflet și a prelua constant responsabilitățile altcuiva. După câteva luni, am observat că cele câteva clickuri s-au transformat în blocuri întregi de sarcini. Maria îmi trimitea mesaje la ora cinci, adăugând: Tu oricum mai stai până la șase, iar cel mic e bolnav… Era o manipulare subtilă, folosindu-se de compasiunea și de normele sociale, fiindcă în societatea noastră mamele sunt considerate aproape sacre. A profitat de acest lucru o perioadă, până când am simțit că nu mai pot.
Maria cultiva imaginea unei femei care se luptă cu viața și serviciul, mereu pe fugă. Totuși, realitatea era alta: salariul nostru era același, doar că seara mea îmi aparținea mie, iar o parte din sarcinile ei deveniseră ale mele. Când am refuzat pentru prima dată, invocând aglomerația mea, mi-a răspuns cu o remarcă pasiv-agresivă: Tu nu ai copii, nu știi cum e să fii ruptă în două. Aceasta e o capcană clasică: manipularea care te privează de dreptul de a obosi, considerând că motivele tale nu sunt suficient de importante.
Momentul decisiv a venit la sfârșit de trimestru. Trebuia să finalizăm tabelele de vânzări o muncă migăloasă, care cere atenție. La ora 16:45, am primit un email de la Maria cu date brute și mesajul: Serbarea a fost devansată, trebuie să plec. Finalizează, te rog, tu ești expertă, nu îți ia mult. Eu nu am cu cine lăsa copilul. Mâine îți mulțumesc. Atunci mi-am dat seama: dacă cedez, libertatea mea va dispărea pentru luni de zile. Nu aveam nevoie de un conflict deschis, care putea degenera în reproșuri și plângeri; trebuia să mut discuția în zona proceselor de serviciu.
Nu i-am răspuns supărat. Am redirecționat emailul către domnul Ion Rotaru, șeful departamentului, cu un mesaj cumpătat: Bună ziua, domnule Rotaru! Vă trimit emailul Mariei. Din cauza circumstanțelor familiale, Maria nu poate să-și finalizeze sarcinile în timpul programului și le distribuie către colegi. Vă rog să o sprijiniți, poate ar fi util să reevaluăm volumul ei de responsabilități sau să o trecem temporar pe program redus, ca să se ocupe liniștit de familie, fără să afecteze raportarea departamentului. Astăzi am sarcini proprii și nu pot prelua blocul ei fără să scadă calitatea muncii.
Când am apăsat Trimite, m-am temut: gânduri contradictorii, O să mă vorbească de rău, Voi fi ostracizată. Dar ajunsesem să fac munca altuia fără să-mi doresc.
Răspunsul a venit imediat. Domnul Rotaru nu știa că o parte din munca Mariei era făcută de mine, totul părea liniar din exterior. A doua zi, Maria a fost chemată la biroul lui. Nu cunosc detaliile discuției, dar când a ieșit era roșie și tăcută. N-a mai venit la mine cu rugăminți de ajută sau fă tu.
Unii ar spune că trebuie să fim mai îngăduitori, copiii sunt binecuvântarea casei. E adevărat, dar bunătatea pe spatele altora devine exploatare. Un angajat cu adevărate dificultăți se adresează managerului pentru telemuncă, program flexibil sau concediu, nu pune povara pe colegii săi în secret.
Gestul meu nu a fost răzbunare, ci delimitare. În afaceri este clar: dacă preiei tăcut munca altcuiva, înseamnă că accepți situația. Solicitările Mariei au încetat. Relația noastră a devenit formală și politicosă, iar departamentul și-a reluat echilibrul. S-a dovedit că Maria se descurcă bine, atâta timp cât nu încearcă să transfere responsabilitățile sale asupra altora.
