Îmi amintesc cum, acum mulți ani, o colegă încerca să îmi paseze mereu rapoartele ei. Am trimis cererea ei direct șefului: Vă rog, ajutați-o pe Mariana, nu mai face față.
Mariana a venit în departamentul nostru cu un an și jumătate înainte. O doamnă plăcută, ordonată, muncitoare, mamă a doi copii. La început, solicitările ei păreau nevinovate: Vai, m-am reținut la policlinică, poți prelua tu apelul meu?, Trebuie să iau copilul mai devreme de la grădiniță, mă ajuți să încarc raportul în sistem? Sunt doar două butoane.. În colectiv, era normal să ne ajutăm între noi, iar eu credeam că este firesc să îți susții colegii.
Dar uneori, linia între ajutor și a-ți lăsa sarcinile pe umerii altuia devine foarte fină. După câteva luni, am observat că două butoane deveniseră blocuri întregi de sarcini. Mariana îmi trimitea mesaje pe la ora cinci după-amiaza: Tu oricum stai până la șase, eu am băiețelul bolnav. Era manipulare psihologică: apela la sentimentul de vină și la rolul sacru al mamei. În cultura noastră, mama e aproape sfântă, și pe asta s-a bazat o bună perioadă, până am simțit că resursele mele se epuizează.
Mariana se construia mereu ca o femeie mereu pe fugă, eroică, care se luptă și cu treburile casei și cu munca de birou. Dar realitatea era alta: salariile noastre erau egale, diferența era doar că serile mele îmi aparțineau, iar bucăți din munca ei se tot strângeau pe masa mea. Prima dată când am refuzat, invocând că am nevoie de timp să-mi termin propriile sarcini, am primit un răspuns pasiv-agresiv: Tu nu ai copii, deci nu știi cum e când ești trasă în toate direcțiile. O capcană clasică: cel care manipulează îți răpește dreptul la oboseală, spunând că motivele tale nu-s destul de importante.
Apogeul a venit la sfârșit de trimestru. Aveam de predat tabelele finale de vânzări muncă atentă, cerea concentrare maximă. La ora 16:45, primeam un email de la Mariana, cu date incomplete și un mesaj: Serbarea la grădiniță s-a mutat, fug acum. Dă tu totul la capăt! Ești expertă, îți ia doar 15 minute, eu nu am cu cine lăsa copilul. Mâine te recompensez. Atunci am știut: dacă accept, îmi sacrific serile luni în șir. Refuzul direct ar fi adus supărare și poate plângeri, deci am hotărât să schimb registrul să transform problema într-una administrativă, nu o favoare personală.
Nu i-am răspuns cu reproșuri. Am redirecționat emailul către șeful de departament, domnul Gheorghe Nicolae, cu mesajul politicos: Domnule Nicolae, vă transmit emailul Marianei. Din motive personale, nu reușește să ducă la capăt sarcinile la timp și le lasă pe seama colegilor. Poate ar fi bine să examinați volumul ei de muncă sau să îi permiteți un program redus, ca să se poată ocupa de familie fără să blocăm raportările departamentului. Azi sunt complet ocupată și nu pot prelua și sarcinile ei fără să compromit calitatea muncii mele.
Am ezitat să dau trimite. Mă rodeau gândurile: O să fiu considerată bârfitoare, O să mă urască. Dar m-am săturat să muncesc pentru altcineva.
Răspunsul a venit repede. Domnul Nicolae nu știa că eu făceam deja parte din munca Marianei, pentru el totul părea în regulă. A doua zi dimineață, Mariana a fost chemată la birou. Nu știu exact ce s-a discutat acolo, însă ea a ieșit rușinată și tăcută. Nu a mai venit la mine cu rugăminți de genul preia tu sau termină pentru mine.
Mulți ar spune: Trebuie să fim mai buni, copiii sunt sfinți. Așa este, dar bunătatea pe seama altuia e de fapt exploatare. Cine are cu adevărat probleme merge la șef, cere program flexibil sau concediu, nu încarcă colegii pe ascuns.
Nu am făcut asta din răzbunare, ci doar ca să pun limite. La serviciu, regula e simplă: dacă preiei tăcut munca altuia, înseamnă că ești de acord cu situația. Rugămințile Marianei s-au oprit. Acum relația dintre noi e strict profesională, iar departamentul funcționează ca înainte. S-a dovedit că Mariana se descurcă foarte bine dacă nu încearcă să-și lase sarcinile pe umerii altora.
