Coceam clătite acasă, când un bărbat necunoscut mi-a intrat în bucătărie le povestesc tuturor acum, dar atunci, vă spun drept, nu era deloc de râs. Imaginați-vă: trăiești singură, copiii-s plecați departe, nici nu-ți mai amintești de când nu ți-a mai trecut cineva pragul fără veste. Tocmai când pusesem o nouă clătită în tigaie, apare el, așa, ca din senin!
Cu soțul, Ion, m-am despărțit acum vreo cinci ani. Eu am aproape șaizeci. De relații noi nici nu mă gândeam, copiii departe, viața merge înainte așa cum e. Vecinii, oameni de suflet, mai stăm uneori la o poveste lungă, tot ținându-ne de glume, ca să ne treacă dorul de altceva. Așa m-am obișnuit să mai las ușa neîncuiată ziceam: las că poate vine Mariana, vecina de la trei, să mai bea o cafea. În ziua aceea însă, eram sigură că n-are de ce să vină nimeni. Am dus gunoiul, am hrănit pisica, pe Lăcrămioara, și-am uitat complet să bag cheia în yală. Era ziua, blocul e plin de lume, nu mi-a fost frică. Dar totul s-a schimbat în clipa aia.
Eram la a cincea clătită, când mă trezesc cu necunoscutul în bucătărie, de parcă s-ar fi ivit din ceață! Toată viața mi-a trecut prin fața ochilor, de la grădiniță până în ziua de azi. Mă gândeam: Ei, a dat norocul peste mine Nu aveam nimic prețios prin casă, doar un televizor mai nou, un calculator pe masă, iar banii de salariu și-i găsește singur în poșeta din hol. Am șoptit speriată: Luați tot ce vreți, numai nu-mi faceți rău. Am nepoți, aș vrea să-i mai văd. Nu spun la nimeni despre ce s-a întâmplat aici! Atunci omul a început să se scuze și să-mi explice, dar eu de emoție, parcă nu auzeam nimic. M-a rugat să sting aragazul. Am făcut ce mi-a spus, ca în transă. S-a așezat pe scaun, și-a început să-mi spună povestea lui: mergea pe stradă liniștit, când s-a luat cineva de el, îi cereau lei. A fugit să scape, a văzut că cineva ieșea din scara blocului meu, a intrat aici la adăpost, cei din urmă lui au intrat și ei. N-a avut timp să ceară ajutor. A încercat uși la întâmplare, a mea era deschisă. M-a rugat să mă uit pe geam și, într-adevăr, câțiva indivizi dubioși stăteau jos, dar după ce au stat s-au ridicat și au plecat, mi-a povestit domnul.
Omul s-a prezentat: Anatolie Alexe. Când mi-a trecut spaima, l-am privit mai bine: mare, masiv, cu ochii blânzi. Dacă-i puneai un cojoc, era leit Moș Crăciun. M-a întrebat cu glas blând: Nu mă serviți cu o clătită? De când a murit soața, n-am mai simțit gustul… Își scosese pantofii, stătea acolo cu jacheta-n brațe, de parcă era la el acasă.
Și tu chiar i-ai dat să mănânce? Doamne, ce inimă mare ai, Maria! spunea mai târziu Mariana, cu uimire. Eu aș fi sunat poliția, nici n-aș fi stat la poveste!
Dar m-am lăsat dusă de val, i-am cerut doar să se spele pe mâini. A trecut dintr-o săritură la baie. Am băut ceai și am povestit mult. Mi-a spus că e văduv, n-are copii, că ducea o viață singuratică.
Când a plecat, a mai cerut o dată scuze. Am închis ușa, și m-am simțit parcă eroina dintr-un serial. După ce am împărtășit tot cu vecina și cu copiii la telefon, m-a cuprins un gol. Poate trebuia… să mai continui povestea? Să-l invit la cozonac de data asta? Mereu mi-au ieșit bune, și cu ciuperci, și cu brânză dulce.
Dar am zis că trenul a trecut. A doua zi mi-am zis să coc oricum, și chiar atunci un ciocănit stins în ușă. Am crezut că vine Mariana, m-am uitat pe vizor și, hopa, am dat fuga să-mi aranjez puțin părul, am dat repede halatul jos, am pus pe mine un compleu mai frumos, m-am parfumat cu ce mai găsisem prin sertar. Deschid ușa larg.
Anatolie era în prag, cu flori în brațe. Nu știa cum să-mi spună că a venit să-și ceară iertare pentru spaima trasă, să-mi aducă un mic dar. “Vroiam doar să vă mai mulțumesc, să… să nu plec așa”, a mormăit el.
Poftim înăuntru, tocmai am scos cozonacii din cuptor, să gustăm împreună! m-am luminat la față.
De atunci trăim împreună. El îmi e sprijin la grădină, copiii l-au primit, iar nepoții-i spun deja bunic Tolea. Se joacă cu ei de parcă ar fi ai lui.
Toată viața a stat singur, iar acum s-a regăsit într-o familie nouă. De la străin, Anatolie mi-a devenit cel mai apropiat om.
Prietenele mă invidiază: Ia uite, să găsești un bărbat de treabă la vârsta asta! Și încă să-ți intre direct în casă! Da, se minunează.
Și eu mă minunez, dar de atunci țin ușa tot timpul încuiată! Pentru că am învățat: uneori, viața îți aduce surprize atunci când te aștepți mai puțin și dacă ai curaj să deschizi ușa, poate chiar îți schimbi destinul.
