-Coceam clătite la mine acasă când a intrat un bărbat necunoscut, le spune acum tuturor ceilalți Viorica Dumitrescu.
Atunci, de râs nu-i ardea. Imaginați-vă sunteți singuri acasă. În apartament, nici țipenie de om, nici picior de Musafir. Și, dintr-odată, hop! Iată-l că vine! Așa a pățit Viorica.
Cu bărbatul, Nicolae, a divorțat acum vreo cinci ani. Are aproape 60 de ani și la noi, la această vârstă, nici cu gândul nu mai ești la iubiri și aventuri. Copiii, fiecare nu știe pe unde unii la București, alții la Chișinău.
Trăia liniștit, la bloc, în inima Iașului. Vecinii buni, suflet lângă suflet, să nu zici de rău pe nimeni. De aceea, chiar și în vremuri mai tulburi, avea obiceiul (cam prost, altfel) să nu încui ușa mereu. Oricine știe nu se știe când vine vecina Eliza cu milă pentru puțină sare sau povești proaspete. Acum nu era nicio Eliza la orizont. Dar Viorica tocmai ce a ieșit la ghenă, apoi s-a spălat pe mâini și a hrănit pisica Mitica și de ușă a uitat complet. Doar n-o să se teamă ziua în amiaza mare, într-un bloc plin de lume! Asta nu-i ca prin codrii Bucovinei la ceas târziu.
Și cum ținea tigaia să întoarcă următoarea clătită rotunjoară pe farfurie, hop! L-a văzut pe el, pe necunoscut. Chiar în bucătăria proprie! De parcă s-ar fi teleportat direct din eter.
-Atunci, vă jur, am revăzut tot filmul vieții din grădiniță până azi. Așa ceva nu crezi, dar se întâmplă! Mă gândeam: gata, dezastru total. Cine să-mi ia ce? N-am cine știe ce averi, dar televizorul e nou cumpărat, laptopul tot, salariul abia primit. Banii-s în geantă, pe hol. M-am gândit că deja i-a luat și caută să mai vadă ce prinde. Și am șoptit: Ia tot, nu mă atingeți, am nepoți, vreau să-i văd mari! Promit, nu spun nimic la nimeni!
Atunci, bărbatul începe să se scuze! Explica ceva, dar în capul meu era ca un norișor de vată. Îmi zice doar să opresc aragazul, să nu sară bucătăria în aer. Am făcut ca robotul, m-am așezat pe un scaun, iar el față în față cu mine. A început să povestească.
Mergea pe stradă, nu deranja pe nimeni, când deodată dă peste un grup chefliu. Ăia, tipic, cu cerutul de bani. N-a vrut să se pună cu ei, a luat-o la fugă. Cineva tocmai ieșea din scara blocului meu. El, pac! S-a strecurat pe scări, aceeași gașcă după el. N-a avut când să cheme ajutor. A bătut la alte uși, nimic. A încercat și ușa mea. Normal, era descuiată. A rugat să mă uit pe fereastră. Am tras cu ochiul și, adevărat, niște băieți de-ai nimănui forfoteau pe lângă bloc. Au stat puțin, apoi s-au dus, povestește Viorica cu zâmbet amar.
El s-a prezentat: Anatolie Vasile. De frica trecută, a început să pară mai prietenos. Mare de statură, stângaci, cu ochi de căprioară. Pui pe el un cojoc bun de la Neamț și zici că e Moș Gerilă.
Mă iertați, nu-mi dați și mie o clătită? De când a murit soția, n-am mai gustat, zice omul.
Și-a scos papucii, s-a așezat cu paltonul pe scaun.
Și, serios, chiar l-ai servit cu clătite? Ești curajoasă rău, Viorico! Eu l-aș fi dat afară cât ai zice pește! a sărit Eliza, vecina.
Dar Viorica, cine știe cum, a prins încredere. Doar i-a zis să se spele pe mâini înainte. Omul, zdup! La baie. Clătitele au intrat la fix cu ceaiul. Au povestit. El, văduv, fără copii, tot singur.
Pe urmă, s-a ridicat să plece. A mai cerut scuze. Și a dispărut.
Viorica s-a simțit atunci ca eroina tuturor telenovelelor de la ProTV. Când a povestit tot prietenelor la telefon, s-a umplut de voie bună. Dar, până la urmă… a simțit un mare gol. Poate trebuia… să continue discuția? Să-l cheme și la plăcinte? La urma urmei, îi ies grozave, și cu ciuperci, și cu brânză dulce.
Dar ce să facă? Trenul a trecut. A doua zi, s-a apucat, totuși, de plăcinte. Și pac! Bate cineva la ușă. Timid, binișor. Credea că-i Eliza. Deschide vizorul și ia-o de unde nu-i! Se fâțâia de colo-colo. Rapid, pieptănată, halatul cel vechi dat jos, repede în trening, strop de parfum bun demult uitat. Deschide larg.
Pe prag, Anatolie, cu flori în mână.
Eu… uite, am venit să-mi cer iertare că v-am speriat. Poftiți, florile astea pentru dumneavoastră. Și mă duc.
Dar unde să pleci? Doar plăcinte am făcut, tocmai vă invit să gustați! râde Viorica.
Și când urcam, simțeam un miros… de cofetărie! Mi-am zis: ce noroc pe cine-o fi soțul doamnei! oftează Anatolie.
Dar nu-i nimeni, intrați! zice Viorica hotărâtă.
De atunci, trăiesc împreună. El îi sapă grădina, ea îi gătește bunătăți de tot felul. Copiii l-au primit, nepoții îi spun deja moș Anatolie. Se joacă cu ei ca și cu ai lui.
După o viață singur, și-a găsit în sfârșit un cuib. Așa Anatolie, străinul cu ochi blânzi, a ajuns să fie al casei, de-al lor.
Prietenele Vioricăi nu-și găsesc cuvintele de invidie:
Să găsești un asemenea bărbat tocmai la pensie? Parcă a picat din cer!
Viorica le zâmbește. Dar, de atunci încolo, ușa o încuie mereu, chit că Anatolie bate la ea cu flori sau cu poftă de clătite.
