Andrei se întoarce de la serviciu pe o seară de iarnă obișnuită. Totul în jur pare acoperit de o pânză de plictiseală. Trecând pe lângă un magazin de produse alimentare, observă un câine vagabond, cu blana roșie și părul ciufulit. Ochii lui par ca ai unui copil pierdut.
Ce cauţi pe aici? mormăie Andrei, dar se oprește.
Câinele ridică botul și îl privește. Nu cere nimic, doar privește.
Probabil îi așteaptă stăpânii, gândeşte el și îşi continuă drumul.
A doua zi aceeaşi scenă. Şi a treia zi, tot așa. Câinele pare să fie sădit în locul acela. Andrei observă trecătorii: unii aruncă o bucată de pâine, alţii o cârnată.
De ce stai aici? îl întreabă într-o zi, aşezându-se lângă el. Unde-s stăpânii?
Câinele se apropie încet, se sprijină de piciorul lui.
Andrei rămâne încărcat de amintiri. Când a mângâiat pe cineva ultima oară? Trei ani au trecut de când s-a despărţit. Apartamentul lui e gol: doar munca, televizorul și frigiderul.
Mara, draga mea, şopteşte el, fără să ştie de unde îi vine numele.
A doua zi îi aduce cârnaţi.
În săptămână pune un anunţ pe internet: Câine găsit. Căutăm stăpânii.
Nimeni nu sună.
După o lună, Andrei revine de pe un gardă nocturnă. Lucrează ca inginer şi uneori stă toată noaptea pe şantier. Vede o mulţime lângă magazin.
Ce sa întâmplat? întreabă vecina.
Au lovit câinele. A stat o lună aici.
Inima i se strânge.
Unde e?
L-au dus la clinica veterinară de pe Bulevardul Ștefan cel Mare. Dar acolo cer bani de nu mai faci Cine sar păsa de o fură?
Andrei nu spune nimic, se întoarce şi fuge.
Veterinarul clatină din cap:
Fracturi, sângerare internă. Tratamentul va costa mult. Nu e sigur că va supravieţui.
Trateazăo, spune Andrei. Cât trebuie, plătesc.
După ce o eliberează, o ia acasă.
Pentru prima oară în trei ani, apartamentul lui se umple de viaţă.
Viaţa îi ia o nouă turnură. Se trezeşte nu de ceas, ci de la atingerea nasului lui Mara, care îl roagă să se ridice. El se ridică cu un zâmbet.
Înainte, dimineaţa începea cu cafea şi ştiri. Acum începe cu o plimbare în parc.
Hai, fetiţă, să respirăm puţin? spune el, iar Mara dă din coadă cu bucurie.
La clinica veterinară completează actele: paşaport, vaccinări. Oficial, Mara devine câinele lui. Andrei fotografiază fiecare document, pentru orice eventualitate.
Colegii îl privesc uimiţi:
Andrei, ce sa întâmplat? Eşti din nou plin de energie.
Şi întradevăr, se simte util, pentru prima oară din mult timp.
Mara se dovedeşte a fi foarte inteligentă. Înţelege dintrun cuvânt. Dacă el întârzie la muncă, o întâmpină la uşă cu un chip de mitetemeam.
Seara, ei se plimbă lung în parc. Andrei îi povesteşte despre muncă, despre viaţă. Poate sună prost, dar ea ascultă cu atenţie, uneori şuieră uşor.
Ştii, Mara, credeam că singur este mai uşor. Nimeni nu mă deranjează. Dar îţi dau seama, îţi răspund eu? o mângâie pe cap. Îmi era frică să iubesc din nou.
Vecinii sau obișnuit cu ei. Tanta Doina, de la apartamentul alăturat, aduce mereu o bucată de os.
Ce fetiţă drăguţă, zice ea. Se vede că e iubită.
Un altă lună trece. Andrei chiar se gândeşte să deschidă o pagină de socializare pentru Mara. Fotografiile ei cu blana roşiatică strălucesc în soare.
Apoi se întâmplă ceva neaşteptat.
În timpul unei plimbări obişnuite, Mara ciupeşte un tufiș, iar Andrei stă pe o bancă citind pe telefon.
Sânziana! Sânziana!
Andrei ridică privirea. Se apropie o femeie de treizeci şi cinci de ani, în trening sportiv scump, blondă, cu părul vopsit.
Mara se înfioră şi îşi ascunde urechile.
Scuzaţi-mă, spune Andrei. Aţi greşit. Acesta e câinele meu.
Femeia se opreşte, mâinile pe şolduri.
Ce înseamnă câinele tău? Eu nu sunt orbă, văd că e Sara mea! Am pierdut-o acum şase luni!
Ce?
Exact! A fugit din bloc, am căutat-o peste tot! Şi voi miaţi-o!
Inima lui Andrei se clatină.
Aşteptaţi. Cum aţi pierdut-o? Eu am luat-o lângă magazin. A staţionat acolo o lună ca o vagabondă!
De ce a stat? femeia se apropie. Pentru că sa pierdut! O iubesc! Am cumpărat-o de la crescător cu banii noştri!
De crescător? priveşte Andrei la Mara. E o vagabondă.
E hibrid! Foarte scumpă!
Andrei se ridică. Mara se sprijină de picioarele lui.
Bine. Dacă e a voastră, arătaţi-mi documentele.
Ce documente?
Paşaportul veterinar, certificatele de vaccinare, orice.
Femeia se agită:
Le am la mine. Dar nu contează! O recunosc! Sara, vino la mine!
Mara nu se mişcă.
Sara! Vino imediat!
Câinele se apropie şi se agaţă de Andrei.
Vedeţi? spune el încet. Nu vă cunoaşte.
Doar că maţi pierdut! strigă femeia, ridicând vocea. E a mea! Vreau să o recuperez!
Am acte, răspunde calm Andrei. Certificat de clinică, paşaport, bonuri pentru hrană şi jucării.
Nu contează ce aveţi! E furt!
Oamenii încep să privească.
Să sunăm poliţia? spune Andrei, scoţând telefonul. Hai să rezolvăm pe cale legală.
Sunaţi! exclamează femeia. Voi dovedi că e a mea! Am martori!
Ce martori?
Vecinii au văzut cum a fugit!
Andrei apasă pe 112. Inima îi bate nebunește. Dar oare femeia are dreptate? Poate că Sara a fugit cu adevărat?
Totuşi, de ce a stat o lună lângă magazin? De ce nu a căutat drumul spre casă?
Alô? Poliţia? Am o problemă
Femeia zâmbeşte rău:
Veţi vedea. Justiţia va triumfa. Înapoi cu câinele meu!
Mara rămâne în braţele lui Andrei.
Atunci Andrei ştie că va lupta pentru ea, până la capăt. Pentru că în aceşti luni Mara a devenit mult mai mult decât un simplu animal. A devenit familia lui.
Poliţistul Sergiu Mihăilescu soseşte în jumătate de oră. Un bărbat calm, metodic, pe care Andrei îl cunoaşte dintrun proiect de construcţii.
Spuneţi-mi, vă rog, începe el, scoţând un caiet.
Femeia vorbeşte prima, agitânduse:
E Sara mea! Am plătit zece mii de lei! A fugit şase luni în urmă! El a furato!
Nu a furat, a găsit, răspunde Andrei liniştit. A fost lângă magazin. A stat acolo, flămândă.
Şi de ce a stat? Pentru că sa pierdut!
Mihăilescu priveşte la Mara, ce încă se sprijină de Andrei.
Aveţi documente?
Le am, spune Andrei, scotând dosarul. A uitat să le bage în geantă, dar le are în mână după vizita la veterinar.
Iată certificatul de la clinică, paşaportul, toate vaccinurile.
Poliţistul le examinează.
Şi dumneavoastră ce aveţi? întreabă spre femeie.
Totul acasă! Dar nu contează! E Sara mea!
Povestiţimi cum aţi pierdut-o. cere Mihăilescu.
Ne plimbam în parc, a scăpat din lesă şi a fugit. Am pus anunţuri peste tot.
Unde era parcul?
Aici, lângă magazin. Pe Bulevardul Ștefan cel Mare.
Andrei se cutremură:
Aşteptaţi. Magazinul de lângă care am găsit-o e la două kilometri de acolo. Dacă a fugit în parc, cum a ajuns la magazin?
Probabil sa rătăcit!
Câinii de obicei îşi găsesc drumul spre casă.
Femeia roşeşte:
Ce ştiţi voi despre câini?!
Ştiu, spune Andrei încet. Ştiu că un câine iubit nu stă o lună flămând pe loc. Caută stăpânii.
Pot să întreb? întrerupe Mihăilescu. De ce nu aţi sunat la poliţie când aţi pierduto?
Nu mam gândit, răspunde femeia. Credeam că se va întoarce singură.
Mihăilescu ridică sprâncenele:
Domnişoară, şi documentele dumneavoastră?
Femeia scormoneşte în geantă, mâinile tremurând.
Iată paşaportul.
Mihăilescu citeşte: Doamna locuieşte pe Bulevardul Ștefan cel Mare, blocul 15, apartamentul 23.
Deci aţi pierduto în jurul zilei de 20 ianuarie, poate 21?
Andrei scoate telefonul:
Eu am găsito pe 23 ianuarie. Stătea acolo deja de aproape o lună.
Se pare că pierdere e de fapt mai veche.
Poate mam greșit cu data! femeia începe să tremure.
În cele din urmă, ea izbucneşte:
Bine, bine, luaţio! Eu chiar o iubeam!
Tăcere.
Cum a ajuns așa? întreabă Andrei.
Soţul a spus că nul putem lua în apartament. Nu am putut săo vindem pentru că nu e de rasă. Aşadar am lăsato lângă magazin, gândindumă că va fi luată de cineva bun.
Andrei simte cum totul se clatină.
Aţi abandonato?
Nu, nu am aruncato! Oamenii sunt buni, credeam că cineva o va lua.
De ce acum doriţi să o recuperaţi?
Femeia începe să plângă:
Neam despărţit. El a plecat, eu rămân singură. Mia dorit să o am din nou, o iubeam!
Andrei o priveşte şi nu poate să creadă.
Iubiţio şi totuşi aţi aruncato?
Mihăilescu închide dosarul:
Totul e clar. Din punct de vedere legal, câinele aparţine celui ce are documentele Andrei Vornicu. El a tratato, ia emis paşaportul, lea plătit tratamentul.
Femeia suspină:
Dar eu mam răzgândit! Vreau să-mi revăşc câinele!
E prea târziu să te răzgândeşti, răspunde uscat poliţistul. Dacă a fost abandonat, dreptul a revenit celui care la salvat.
Andrei se aşează lângă Mara şi o îmbrăţi:
Totul e bine, micuţo. Totul e în regulă.
Pot să o mângâi încă o dată? întreabă femeia, cu speranţă.
Andrei priveşte la Mara, care îşi înfige urechile în blana lui.
Vedeţi? Se teme de voiMara, cu ochii ei blânzi, își întinde coada și știe că acasă e în siguranță.
