Viaţa îşi ţesea firul firesc: să crească un fiu, să ridice o casă, să rămână alături de soţul iubit. Doina îşi aşternuse singură alegerea: Mihai din toţi băieţii, doar el i se simţea în inimă. Când Mihăiţă se întoarse din armată, s-au logodit. Curând, în cămin sa născut băiatul Arsenie. Când copilaşul a început să crească, Doina a început să viseze la o fetiţă.
Mihăiţă, să terminăm construcţia casei şi apoi să avem o fetiţă. Aşa vom avea casa noastră, un adevărat colţ de rai familial, spunea ea adesea.
Mihai zâmbea şi încuia din cap. El chiar era pregătit să devină din nou părinte, chiar mâine. Deseori, luândul pe Arsenie în braţe, mândru, străbătea satul, salutând pe fiecare trecător.
Dar, întro iarnă, drumurile sau acoperit de zăpadă, vântul a năpădit. Doina privea prin fereastră, aşteptând întoarcerea soţului. Dar Mihai nu a mai venit. La serviciu a avut loc un accident tragic şi el a pierdut viaţa.
Timpul vindecă, îi spuneau vecinii. Nu eşti singură. Plângi, apoi vor trece anii şi vei găsi pe altcineva. Doina asculta în tăcere, iar lacrimile nu mai curgeau şi asta era și mai dureros. A trecut un an. Nesiguranţa şaptezecinouă a strivit şi cele mai solide familii. În sat salariile nu se plăteau de luni de zile. Bine era pentru cei ce aveau gospodăria şi nu se temeau de munca grea.
Doina a simţit greu povara acelor vremuri. Băiatul a mers la şcoală, trebuia îmbrăcat, încălţat, hrănit. Asta însemna să se cultive tot câmpul, ca toamna să fie ceva de vândut la piaţa din Iaşi.
Doina lucra la grădină până se lăsa târziu. Mâinile i s-au încruntat, zâmbetul a dispărut, iar sufletul părea să se întărească.
Ia găleata, Sânju!, striga ea la băiatul Sânju când acesta încerca să fugă la prieteni. Vei fugi! Ai terminat temele?.
Sânju ridica găleata în tăcere, dar în gând îşi amintea cum odinioară cu tatăl totul era bine, iar mama era veselă şi blândă.
Noaptea Doina plângea adesea, învinovăţinduse că se înfuria asupra fiului. Dimineaţa, însă, devenea din nou dură şi severă.
Întro sâmbătă, la uşă au sosit prietenele Flora şi Lidia. Înainte nu avea prietene, căci Mihai îi umplea nevoia de vorbă. Acum, tinerele de dezbateri, despărţiţi de soţi, veneau să bea ceai, de fapt, nu pentru ceai.
Dimineaţa a început ca de obicei. Doina sa ridicat fără să se uite în oglindă, ştiind că faţa îi arată obosită. A hrănit porcuşii, a împrăştiat boabe prin găini, a spălat vasele murdare întrun ţigău, şi ia cerut lui Sânju să se spele şi să meargă la şcoală.
Seara nu aştepta pe nimeni, dar ştia că unul dintre oaspeţii permanenţi ar putea sosi. Era indiferenţă faţă de promisiuni: dacă venise, bine; dacă nu, nui mai repeta invitaţia. Bărbaţii, de obicei, înţelegeau totul dintro privire: vedeau fiul, rostuc câteva vorbe şi plecau, zicând că femeia are şi căruţa.
Uite, Doina, așa îi vei înfrânge pe toţi bărbaţii, chicoti Flora. Îţi va fi greu să-i mulţumeşti. Poate patul tău e vinovat? Cumpără un divan nou.
Bine, să merg să cumpăr divanul, oftă Doina. Cu banii de la ce? Dacă nu-i nevoie, iaţi al tău.
Nu te supăra, puneţi oaspeţii la masă, primeştei.
Flora uneori o irita, dar Doina în tăcere a pus castraveţi muraţi pe masă. Priveştea fotografia de nuntă, suspină:
Iartămă, Mihăiţă. Fără tine e greu.
Toţi sunt la fel, spuse Flora ca şicum ar fi citit gândurile ei. Hai, Doina, pentru noi! Suntem cele mai bune!.
A doua dimineaţă, Doina, oftând, a strâns resturile de la masă şi sa dus la muncă.
A venit Nicoleta, mătuşa soţului decedat.
Ce faci, Doina? Nu te recunosc de la dispariţia lui Mihai, spuse ea. Şi prietenele tale doar îţi zăbesc.
Ce, Nicoleta, să-mi daţi lecţii de morală? Credeţi că-s un eşec? Am casă, am gospodărie, fiul merge la şcoală, verific temele, Doina a tăcut brusc, amintinduşi că nu mai uitase caietul lui Sânju de o săptămână şi nua văzut jurnalul său. Nu demult întâlnise directoarea şcolii, care o chemase să discute.
Doina nu ştia ce să răspundă, aşa că a început să adune vasele murdare în ţigău.
Erai altădată, continua Nicoleta. Frumoasă, harnică, bună Renunţă la petrecerile alea.
Nu petrec, răspunse Doina. Doar mă întâlnesc uneori cu prietenele ca să mă deconectez. Nu am dreptul să mă odihnesc puţin după muncă?
Ai dreptul, de ştire, zise Nicoleta, oftând.
Atunci numi mai daţi lecţii de morală. Şi nu vă băgaţi în treburile mele, drăguţă. Uşa şa deschis, murmură Doina, întorcânduse spre masa din bucătărie.
Nicoleta, strânsă în şal, plecă încet din încăpere.
Doina oftă, cu obrajii strânşi de durere. Îi era neplăcut, grea, ceva o trăgea în spate. A ieşit şi a prins mătuşa pe trepte.
Nicoleta, așteptaţi, am morcovi deaici, anul acesta am mulţi.
Nu, fetiţă, flutură Nicoleta, coborând din trepte.
Aşteptaţi, căva vin din inima, insista Doina.
Nicoleta ştia viaţa, simțea durerea altora. Înţelegea că era scuzele tăcute ale Doinei. Deşi Doina nu rosti cu glas tare, ochii şi vocea îi cereau iertare, aşa că Nicoleta se opri.
Uite, un săculeț de morcovi, spuse Doina, turnândui cu generozitate. Îl duci tu sau teajut?.
Îl duc, Doina, răspunse Nicoleta, mulţumind, şi plecă acasă, cu inima apăsată de emoţii pentru sufletul Doinei.
Întro seară de vineri, Doina a strâns ceapă şi morcovi ca să îi ducă la piaţa din Bacău.
Orice leu să fie, că banii mei nu-i văd, gândi ea, împachetând lucrurile.
De unde mergi cu atâta sac? întrebă vecina curioasă, Zofia, aruncânduse în glugă.
La piaţă, legume, răspunse Doina.
A tras cu greu sacii grei până la staţia de autobuz. Acolo erau deja bunicul Ilie şi bunica Ghiţă, şi ei se pregăteau să meargă în oraș. Dar autobuzul nu venea.
Ce nenorocire e asta? Probabil sa stric din nou, oftă bunica.
Bunicul strigă la autobuz și la întreg parcul de vehicule. În cele din urmă, realizând că nu va veni niciun autobuz, cuplul plecă spre casă, hotărând să încerce alt mijloc.
Doina a rămas să aştepte. Nu voia să poarte sacii înapoi, aşa că a încercat să prindă o altă cale.
Mai întâi trecu un Dacia Logan, apoi un Opel, dar locurile erau ocupate. În sfârşit, aparu două maşini Dacia, Logan şi Sandero. Doina clipeştea ochii, căutând locuri libere, dar şoferul opri maşina înainte să ridice mâna.
Un bărbat puţin mai în vârstă, necunoscut, ise păru de la centrul urban, căci nu îl mai văzuse. Se uită la sacii ei, apoi spuse:
Autobuzul azi nu vine, e stricat. Mă duc în oraş, pot săte iau.
Atunci, te rog, ia-mă, oftă Doina.
Am înţeles, zâmbi bărbatul, coborî din maşină şi, deși era slab şi nu foarte înalt, ridică sacul greu ca şi cum nu ar fi fost deloc.
Poţi sămă duci şi până la piaţă? întrebă Doina.
Poate că da.
Voi plăti, spuse ea.
Pe drum, Doina scoase o oglinduşă şi-şi reîmprospăătă buzele. Scaunul din spate îi permitea să urmărească şoferul.
Mă numesc Doina, spuse ea în sfârşit.
Eu sunt Ionuţ Popa, răspunse el.
O, încă cu nume de familie? Şef, nu?.
Așa e, director de uzine şi proprietar de nave, glumi Ionuţ. De fapt, doar şef de şantier.
Ionuţ o duse la piaţă şi chiar o ajută să ducă sacii. Pe drum luă doar jumătate din bani.
Restul îl voi da seara. Întorc eu pe acelaşi drum, spuse el.
Ce generozitate, zâmbi Doina. Mam norocit.
Seara Ionuţ o duse la casă.
Intră, bea un ceai, Ionuţ Popa, îi spuse ea.
Poţi sămi spui Ionu, nu trebuie săl foloseşti pe popa, răspunse el cu haz.
Doina începuse să pună masa. Intră în bucătărie Sânju.
Nu stai acolo! Du-te în cameră. Ai făcut temele?.
Cam, murmură băiatul.
Atunci termină!, îl mustră ea.
Ionuţ, şezând pe scaun lângă sobă, îi întinse piciorul şi, zâmbind, se adresă băiatului:
Hai să ne cunoaştem. Eu sunt Ionuţ Popa, iar tu?.
Sânju, răspunse el.
Arsenie, nu?.
Da.
Cum merg temele? E greu?.
Matematica numi place, nu ştiu sămă descurc, recunoşti băiatul.
Hai să vedem, spuse Ionuţ, chemândul săi arate caietul.
După o jumătate de oră, băiatul, mulţumit că a primit ajutor, fu la culcare.
Curăţă totul, ceru Ionuţ, arătând spre masă. Eu doar voi bea ceai.
Bine, dacă eşti la volan, doar ceai, răspunse Doina.
Chiar dacă nu eşti la volan, tot ceai. Şi compot, iaurt, şteavă, adaugă el.
Doina, suspicioasă, turnă apă fierbinte în pahar, adăugă ceai și puse lângă el un castron cu cartofi.
E timpul meu, spuse Ionuţ, ridicânduse. Se opri puţin, apoi continuă: Miai plăcut mult, Doina Mărculescu. Pot să vin vineri?
Doina zâmbi uşor, aşa cum se aştepta să se întâmple.
Bine, vino.
Nu sunt căsătorit, spuse el, deşi Doina nu întrebă.
Va uitaţi săl veniţi în săptămână, gândi Doina, fără speranţa unui nou început.
Totuşi, când după muncă au sosit Flora și Lidia, Doina le înlătură din casă mai repede. În capul ei se zbătea: Şi dacă chiar va veni?
Nu, Doina, nue corect, protestă Flora. Hai cu noi la club!.
Am ceva de făcut, nui bagăţi la club.
La ce? Mergem la film!.
Nu, fetelor, plecaţi singure. Eu am de curăţat.
Doina nu reuşea să termine. Ionuţ a sosit mai devreme decât se aştepta. A intrat în curtea casei, iar Doina la condus înăuntru. Pe masă mai rămăseseră urme de cină, dar oaspetele a prefÎn acea seară, Doina, cu inima ușurată, închise ochii și zise că viața, ca și grădina ei, înflorește din nou după fiecare iarnă grea.
