Ana se opri brusc, inima îi bătu cu putere. Continuă să meargă prin livada de la marginea satului și observă că nu mai erau cele mai mari căpățâni de varză aproape jumătate din recolta de varză dispărase.
Mirela Andreea radia de bucurie la gândul achiziției sale. Nu era doar o simplă cumpărătură; era visul ei de a avea o casă în sat după pensionare.
Încă dinainte, Mirela pregătise cu atenție planul: a ales un sat pitoresc, la poalele dealului, cu puțini locuitori căuta liniștea, apropierea de natură și un mică grădină pentru sufletul ei.
Totul păru să se alinieze când a găsit o casă solidă, cu grădină, chiar la marginea satului. Deși era la marginea drumului, acest lucru o încânta pe viitoarea gospodină: de un parte vecinii, de cealaltă câmpul, iar în spate pădurea, o panoramă ceta făcea ochiul să nu se obosească.
Pe acea potecă moale, Mirela începu să se plimbe spre pădure. Seara, soarele coborârea printre vârfurile de brad și molid, iar apusurile erau deosebit de fermecătoare în timpul plimbărilor de după-amiază.
În primăvara timpurie, când pământul abia se dădea la iarbă, Mirela a reparat singură gardul de sârmă și scânduri, ușor înclinat.
Ar fi bine să pui un gard nou, Mirelă, isugerează vecina Antonina, de aceeași vârstă cu Ana.
Nu, lasă-l să stea așa până cade complet, apoi-l înlocuiesc cu unul mai rezistent, răspunde Mirela, în timp ce cu toporul îşi bătea în pământ spicoul metalic căzut.
Antonina zâmbi:
Ești o adevărată gospodină românească! Folosirea ta va fi de folos tuturor. Doar că în sat nu mai sunt bărbaţi Cei care au plecat cu familiile, cei bătrâni și cei care sau stins. Eu sunt văduvă de zece ani.
Și eu am o poveste similară. Nu am rămas văduvă, ci mam despărţit când am realizat că singurul motiv pentru care ne țineam împreună era responsabilitatea faţă de fiica noastră. Când am crescuto, iam dat spre căsătorie, iar viața împreună a devenit insuportabilă. Așa se întâmplă, povesti Ana.
Nu vaţi chinuit reciproc, şi asta e un punct în plus, concluzionă Antonina. Totuşi, gardul laş pune toamna, să fie solid.
Cea mai mare parte a primăverii şi a verii lea petrecut Mirela în grădină şi în pădure.
Niciodată nu am fost atât de mult afară ca în acest sezon. Trăiesc practic pe străzi, respir aer curat, și ce aer! arăta Ana spre brazii de lângă casă și spre pădurea de molizi, unde găseau mereu ciuperci (bumbacari), iar boabele de afine și căpșunile erau în abundenta lor.
E frumos când oamenii sunt mulțumiţi de mutarea lor, se bucură vecina Antonina, pentru mine este doar ceva obișnuit.
Cele două femei deveniseră prietene. A venit toamna. În grădina Anei cresc mari căpățâni de varză, iar cartofii încep să înmugurească și să crească în crătitori, iar recolta era deosebită.
Mirela începu să sape în gardurile de varză pentru a-și aproviziona casa cu legume aromate, fără să se săture.
Tonia, nu mă căuta, plec în oraș câteva zile, îi spuse vecinii ei. Întâlnirea cu colegii de liceu este în aceeași perioadă sărbătorim ziua de naștere a căpitanului clasei noastre, Svetlana, sufletul grupului. Voi reveni și apoi voi culege ce-am plantat.
Antonina flutură mâna și aprobă.
Seara întâlnirii a fost un succes. Ana lăuda satul, arătă fotografii ale casei și povesti recolta bogată.
Acea pământ a odihnit, spuse Ana colegului său Valeriu. Două ani nu am sădit nimic acolo, dar anul viitor voi comanda un tractor cu îngrășământ pentru a fertiliza rândurile.
Fii atent să nu te supraîncarci, îl sfătuiește Valeriu. Vino când ai nevoie de ajutor, nu ezita.
Ana zâmbi și mulțumi pentru ofertă.
În liceu Ana și Valeriu fuseseră apropiaţi; între ei fusese un strop de afecţiune, dar studenţia ia despărţit în oraşe diferite, iar viaţa ia răspândit ca pe firele unui covor.
Acum, de ani de zile, se întâlneau tot anul la petrecerea lui Svetlana. Valeriu era văduv, dar nu visa la o nouă familie, la fel ca Mirela, și nu ascundeau asta de nimeni.
Libertatea lor era atractivă pentru amândoi nimeni nu ledădea vina, iar discuţiile curgeau uşor, ca ale unor vechi prieteni.
În acea seară, Valeriu o însoţi pe Ana la casă, iar conversaţia lor sa întins până în a doua noapte.
Ce oră e? întrebă Ana, privind ceasul. E cam târziu pentru tine să pleci acasă.
Poate găsesc un colţ aici? încercă Valeriu.
Nu, nu. Dimineaţa devreme plec la sat. Ia un taxi și du-te acasă, așa e mai bine.
Ana îl însoţi, apoi se întoarse la pat, savurând ziua ce venea cu grija lui Valeriu și cu pregătirile pentru Tonia, căreia îi pregătea un tort și bezele de casă.
În sat, Ana a ajuns cu primul autobuz. Trecea prin iarbă ude de rouă, respirând aerul familiar al câmpiilor, în timp ce trilurile cocoșilor răsunau.
Intră în casă, îşi bău un ceai, îşi schimba hainele în uniformă de lucru și se îndreptă spre grădină să vadă cu ce să înceapă ziua. Curtea era liniştită, sătenii ieşeau doar în curţile lor, iar Ana aştepta să fie aproape de ora nouă, să se uite la casa Antoninei pentru ceai.
Păşind în grădină observă căciulile de cartofi erau strânse la pământ; bumbacul cădea din toate părţile. Cineva scotea cartofi, cărora îi răra pe coajă, şi strângea cele mai mari.
Ana rămase îngheţată. Inima îi bătu cu putere. Continuă să meargă şi observă că nu mai erau mari căpățâni de varză aproape jumătate din recolta de varză dispărase.
Strigă și, în acelaşi moment, observă gardul rupt. Țeava slăbită pe care o săpase cu atâta sârguinţă în primăvară căzuse la pământ. Urme de bocanci mari rămăseseră pe sol.
Mirela alergă spre Tonia. Bătu la fereastră și vecina ieşi imediat:
Ce sa întâmplat, Mirelă?
Au furat totul, Tonel, hai să vedem Ce facem acum? lacrimile îi curgeau pe obraji.
Antonina ieşi rapid, aruncânduşi haina peste umăr.
Năpăstiu şi nai mai fost nimeni. Casa e la margine, nuavem câine, ești singură»
Femeile cercetăru locul crimei. Se vedea că tâlharii veniseră pe biciclete, în linişte, din partea de lângă gard, din marginea satului.
Zăbieră țeava, curbură sârma şi sau strecurat în grădină, luând tot ce puteau. Cartofii mici irosesc, iar varza mare o puseră în saci și o purtaseră pe biciclete.
Nu am multă varză, dar ceva să fie, oftă Ana. Dar ceva!
Exact, și nu există semn pe legume că ar fi ale cuiva. Nu poţi dovedi furtul. Toţi au grădini. Eu cred că știu de unde vin acei tâlhari au ieșit de la muncă, fără bani, beau și nuîşi găsesc altceva de făcut Dar nu pot dovedi, şi nuvreau să mă complic.
Ce facem? se așeză Ana pe prăpastia din fața casei. Sunt fericită ca o copilă cu ochelari roz. Toţi păreau buni și veseli.
Nue treaba noastră, Mirelă. Aici nu locuiesc așa oamenii. În satele vecine sunt oameni săraci, trebuie să mănânce Dar Dumnezeu vede tot. Nu te întrista, spuse Antonina. Merg să-l chem pe Ion Ivanovici, el va repara gardul. Între timp găsim o soluție.
Un bătrân de șaptezeci de ani, pe nume Ion Ivanovici, repara gardul până la prânz, înlocuind stâlpii cu lemn de esență tare și ţinândule cu scânduri solide.
Gospodine, primiţi munca. Nute supăra, așa se întâmplă în sate. E bine să nu laşi casa nesupravegheată, spuse serios Ion.
Şi ceal doilea? întrebă Ana, fără să se certe.
Trebuie să înlocuieşti lacătușul ușii principale cu un încuietoare nouă. E clar că nimeni nu ea acasă dacă ușa e deschisă, răspunse Ion.
Mai vom avea nevoie și de un căţel în curte, adăugă Antonina. Unul mic, care să latre, să atragă atenţia. Asta nuvai lăsa singuri la margine fără câine.
Asta e trei, replică Ana, începând să se clatine uşor.
Gardul nou e patru, completă Antonina.
Și un bărbat puternic pentru tine încheie Ion, acela este cinci.
Râseră cu toţi. Ana îşi şterge ochii.
Mai mult mă întristă pierderea muncii mele decât a legumelor. Am pus atâta dragoste în ele și acum au fost smulse.
Nute gândi la asta, o îmbrăţiă Antonina. Îţi dau din grădina mea cât vrei. Avem tot cene trebuie pentru iarnă. Încă am sădăminte de pus împreună?
Toţi mergură la masă la Ana. Ea, liniştită, povesti despre întâlnirea din oraș și despre planurile de autoapărare pe care leavea.
O săptămână mai târziu, Mirela se întoarse în oraș și-l chema pe Valeriu în ajutor. El îi cumpără încuietoarea pentru uşi şi îi arată prețurile materialelor pentru gard.
Te ajut, și nute teme să refuzi. Trebuie să luăm măsurile pe loc, şi voi veni în sat cu tine. Voi sta câteva zile, să văd cum e ferma și să planific lucrurile, spuse Valeriu.
Vrei să mă ajuţi serios? Atunci îţi voi plăti începu Ana.
Numai vorbi despre bani. Sunt în concediu, nu am altceva de făcut decât sămă ocup de treaba ta, o îmbrăţiă Valeriu și o săruta.
Satul era în nebuloasa lor.
Aşa cum a apărut bătrânul la Mirelă, așa au fost prinşi meșterii în curtea lor, ziceau vecinii.
Valeriu și prietenul său au instalat un gard nou în săptămână, aducând țevi și stâlpi metalici din oraș.
Mirela pregătea prânzul pentru muncitori și se bucura că grădina și curtea erau acum înconjurate de un gard solid.
Furtul nuva va opri, dar recolta este înapoi. Cel mai mare dar e să te ai pe tine, Mirelă, spune Valeriu.
Ion Ivanovici aduse o căţelușă de la câinele său Jula, și o numi Baron. Micuțul alerga prin curte, părea mai degrabă o jucărie pufoasă decât un paznic. Totuși, Mirela îşi dădu seama că îl va păstra pe Baron în construcţia unei micuțe căsuţe de lemn, bine izolată.
Puşă căsuţa lângă grădină, astfel că patrupedul vedea și auzea tot ce se întâmpla în jur.
Cred că am pus la punct tot ce neam dorit, zâmbi Mirela întruna din seri, în timp ce servea ceai la vecini: Antonina și Ion.
Cum se vede? Gardul e solid? întrebă Ion.
Da, și cum e cu bărbatul? Va locui aici permanent? întrebă Antonina.
Da, da, nu e ascuns niciun secret. Vedem că există dragoste între voi, răspunde Antonina, iar Mirela îşi întoarce capul, evitând să răspundă direct.
După concediu, Valeriu se întoDupă concediu, Valeriu se întoarse în sat, iar viața lor se așeză în pace, cu varza, cu câinele Baron și cu speranțele împlinite.
