Cine e acolo? grăiește Maria Dobre, în timp ce Ion, nepotul ei, se ridică pe treapta verandă și o privește cu ochi curioși. Eu sunt Maria Dobre! Sunt nepoata, mai exact strănepoata ei. Sunt feta lui Alex fiul cel mare al Mariei Dobre.
Maria Dobre stă pe o bancă de lemn, luminată de soarele de primăvară, și savurează zilele calde ce tocmai încep să se întindă. În cele din urmă a sosit primăvara. Doar un singur Dumnezeu ştie cum a supraviețuit Maria Dobre acestei ierni grele.
Mai nu mai pot să mai rezist unei ierni! gândeşte Maria Dobre și oftează uşor, uşurată. Nu se teme să iasă afară. Dimpotrivă, aşteaptă acest moment. Cărămizile de dovleac le are în cămară de mult. A cumpărat haine noi.
Nu există nimic ce să o ţină pe Maria Dobre în această lume.
—
Într-un timp, familia ei era numeroasă bărbatul, Petru Ionescu, om înalt, şi patru copii trei băieţi și o fetiţă. Trăiau în armonie, se ajutau reciproc, se certau rar. Copiii, unul câte unul, au crescut şi sau împrăştiat pe unde au găsit drumul.
Cei doi băieţi mai mari au intrat la universitate şi apoi sau mutat în oraşe ca Botoșani și Iași pentru muncă. Al treilea, la şcoală, nu a fost strălucit, dar a pornit o afacere prosperă, care la dus în străinătate, unde a rămas. Fiica nu a rămas în satul natal a zburat în capitală, Chișinău, şi curând sa căsătorit.
La început, copiii veneau des la părinţi. Trimiţeau scrisori, iar odată cu telefonia mobilă începeau să sunte. Întrun ritm lent, nepoatele au apărut. Maria Dobre adună din când în când o valiză veche, puţin uzată, şi pleca să le viziteze pe fetele sale dragi.
Pe măsură ce nepoatele au crescut, au ieşit din grija bunicii. Din ce în ce mai rar o chemau pe Maria Dobre, telefoanele sună din ce în ce mai puţin. Şi ideea de a veni în vizită a uitat să rămână în gândurile lor viaţa, munca, copiii lor care cresc.
Slujba care a readus familia la căminul părinteşti a fost vestea despre trecerea în nefiinţă a tatălui lui Petru Ionescu. Se părea că bărbatul robust şi sănătos va trăi până la o sută de ani, dar realitatea a fost alta.
După ce au purtat pe tatăl la ultima sa destinaţie, copiii sau despărţit. La început suna mama, apoi apelurile au încetat complet. Maria Dobre a încercat să sune singură, dar a simţit că nu mai există legătură cu copiii şi sa retras. Așa a trăit ultimii zece ani. An de an, unul dintre copii se amintea de ea şi o suna, iar în săptămâna respectivă, Maria Zâmbea singură, în felul ei.
Întro zi, în timp ce stătea din nou pe bancă, îşi închipuie pe cineva apropiinduse.
Bună, mătușă Maria! strigă un tânăr prin gard, zâmbind larg. Nu mă recunoaşteţi?
Maria Dobre clipoceste ochii:
Ion! Ceţi faci?
Da, mătușă Maria! răspunde el, intrând în curte.
Ion era fiul vecinilor, o familie care nu trecea zi fără să-şi împarte masa. Maria îl ştia de pe când era un copil flămând, mereu cu mâna pe burtă. Din milă, îi dădea hrană, haine de la copiii ei și îi permitea să petreacă nopţi în casa ei când părinţii lui organizau petreceri.
Destinul lui Ion nu a durat mult în acea casă. Părinţii lui au murit. Lau dus la un orfelinat, apoi a servit în armată şi a studiat. Sa întors în satul natal, dorind să ridice miculă mea patrie.
Ce vei ridica acolo? aruncă Maria, fluturând mâna. Toţi sau dus în alte părţi.
Nimic nu va dispărea! răspunde el hotărât.
Aşa a început o nouă etapă în viaţa Mariei Dobre. Ion sa angajat la Vasile Popescu, cel mai mare fermier din sat. În timpul liber repară căsuţa veche moştenită de la părinţi şi, fără să uite, o ajută pe Maria la treburile gospodăreşti. Maria râde, nu-l mai numește fiul, ci prietenul lui. Trăiesc împreună trei ani.
Mă duc, mătușă Maria, zice el întro zi, ca şi cum ar cere iertare. Popescu e prea stricat, vrea să lucreze, dar nu vrea să plătească. Vreau să plec să caut bani. Nu te supăra!
Nu-ţi face griji, Ionule, îi răspunde ea cu căldură. Drum bun și cu Dumnezeu!
Din nou Maria rămâne singură. Uneori, singurătatea o face să vrea să plângă. Aşteaptă cu răbdare ziua când va pleca și se gândește la toate lucrurile care încă o ţin pe pământ.
—
Bună, mătușă Maria! se aude un glas cunoscut. Maria îşi întoarce privirea spre gard şi vede faţa lui Ion, crescută și îmbrăcată elegant.
Ion! Nu poate fi!
Da, mătușă Maria! intră el în curte, radian. În sfârșit mam întors!
Ura! Ce bucurie! exclamează Maria, agitânduse. Intră, intră, Ion! Pun imediat ceaiul pe foc!
Ceaiul e o idee bună! zâmbește Ion. Tocmai am venit acasă. Nu ştiam că vei fi acolo, nu am adus nimic de ospătar!
După o jumătate de oră, Maria și Ion stau la masă, sorbind ceai din ceşti vechi, fără să găsească cuvintele să se termine.
Mă gândesc să plec din viaţă, Ion, spune Maria, cu lacrimi ce îi curg pe obraji.
Hai să nu te gândeşti așa! îi răspunde el, făcând un semn cu degetul. Am venit să rămânem împreună, mătușă! Vom avea o fermă prosperă!
Șef, e cineva acasă? rupe tăcerea o voce de fată, fină și tânără. Maria priveşte pe fereastră şi zărește o tânără îmbrăcată întrun palton scurt şi pantofi cu toc înalt.
Cine e? întreabă Maria, alături de Ion, și ies în curte.
Eu sunt Vira! răspunde fata. Am sunat, dar telefonul nu merge! Am venit pe noroc!
Hai să intri! spune Maria îngrijorată, în timp ce Ion o ajută să-şi ia valiza.
Maria și Ion privesc pe Vira, care începe să ştie despre viaţa ei.
Nu-mi place oraşul. Vreau să locuiesc la sat! Părinţii nu înţeleg. Bunicul Alex mia zis să stau câteva luni la voi. A spus că, dacă rămân la sat, nu-mi va mai reveni dorinţa să mă întorc. El şi tatăl tău mau sunat. Eu nu am reuşit să vă găsesc pe telefon. Vă rog să mă primiţi! Am bani! Şi tatăl şi bunicul miau trimis nişte ospățuri! Voi sta până la sesiune, căci învăţ la distanţă şi apoi plec!
Stai cât vrei! spune în sfârşit Maria, cu un zâmbet. Pentru mine este doar bucurie!
Un lună trece. Maria stă pe bancă şi o priveşte pe Vira cum lucrează la grădină, iar nici nu pare că e din oraş. Prin ajutorul lui Ion, Vira reamenajează grădina abandonată, desparte rândurile, pune o seră, cumpără răsaduri de la vecini și începe să planteze cu veselie.
Ion, la rândul lui, foloseşte banii câştigaţi pentru a construi o fermă modernă. Angajează muncitori, repară acoperișul Mariei cu izolație termică şi instală încălzire centrală în loc de sobă veche.
Maria radiază. Zâmbetul nu îi dispare de pe faţă. Nu este din nou singură.
Câteodată, o umbră de tristeţe îi cade pe chip când îşi aminteşte că Vira va pleca în curând la oraş. Deşi sa obișnuit cu strănepoata, timpul trece şi Vira îşi pregăteşte bagajele.
Cum să mă descurc singură cu grădina? oftează Maria, împachetând plăcinte în sac pentru Vira.
Nu uita să umpli butoiul cu apă, răspunde Vira zâmbind. Ion o va uda! Şi eu mă voi întoarce!
Te vei întoarce? se bucură Maria.
Desigur! Nu pot pleca de-aici! Te iubesc, bunică, cu toată inima! Şi Ion mia promis că ne vom căsători în toamnă. Unde altă să fie un bărbat? El e om de la sat!
După un an, Maria se încălzeşte sub soarele blând şi leagănă o cărucior cu pruncul ei strănepot. Vira și Ion lucrează pe fermă. Împreună, ferma înfloreşte şi sprijină întreaga comunitate satului.
Maria priveşte la pruncul care doarme liniştit şi gândește:
Nu-mi voi dori niciodată să plec! spune ea, îngândurată. Încă am multe de făcut pentru copii!
Aplaudaţi şi lăsaţi un comentariu cu gândurile voastre!
