Cine ești tu?!
Alina stătea cu gura căscată în pragul apartamentului său, fără să creadă ce vede.
În fața ei se afla o femeie necunoscută, în jur de treizeci de ani, cu un coc mic, iar în spatele ei se zăreau doi copii un băiat și o fată care o priveau curioși pe noua oaspete.
În hol zăceau papuci străini, pe umeraș atârnau jachete necunoscute, iar din bucătărie se ridica mirosul ciorbei de burtă.
Dar voi cine sunteţi? se încruntă femeia, strângând instinctiv copilul mai mic la piept. Noi locuim aici. Ne-a lăsat să intrăm Andrei. A zis că doamna nu se opune.
Asta e APARTAMENTUL meu! vocea Alinei tremura de revoltă. Și nu v-am permis să locuiţi aici, clar!
Femeia clătină ochii, privind spre jucăriile împrăștiate pe podea, spre bucătăria unde se usca rufă infantilă, parcă căutând să-și dovedească dreptul de a fi acolo.
Dar Andrei Popescu a spus Suntem frați A zis că nu vă deranjează Că sunteţi blânde și înțelegătoare
Alina simţi un val de indignare și un șoc ca un gaj de apă rece izbit pe ea.
Încet închise ușa și se sprijină de toată masa, încercând să-și adune gândurile. Casa ei, spaţiul ei, viaţa ei și se simțea străină în propriul cămin
Un an în urmă totul era cu totul altceva. Alina se odihnea la mare, savurând o binemeritată vacanță după încheierea unui proiect dificil de reconstrucție a unui edificiu istoric din inima Bucureştiului.
La treizecișipatru de ani era o arhitectă de succes, obișnuită să se bazeze doar pe ea însăşi.
Cariera îi ocupa cea mai mare parte a vieţii, și nu se plângea munca îi aducea satisfacție și un venit stabil, bun.
La întâlnit pe Andrei pe promenada din Constanţa întruna dintre acele seri toride de august. Era un bărbat fermecător, cu câţiva ani în plus, cu un zâmbet cald și ochi căprui atenţi.
Divorţat de trei ani, cu doi copii un băiat de zece ani și o fetiță de şapte lucra ca şef de şantier la o companie mare de construcţii.
Andrei o cucerea în stilul clasic flori zilnice, restaurante cu vedere la mare, plimbări lungi pe faleză sub stele.
Eşti specială, îi spunea el, sărutândui cu grijă mâna. Inteligentă, independentă, frumoasă. Nu mai întâlnisem femei atât de întregi. Ştii ce vrei de la viaţă.
Alina se topea în cuvintele lui și în atenţia pe care io acorda. După o serie de relaţii ratate cu bărbaţi care fie se temeau de succesul ei, fie încercau să concureze cu ea, Andrei părea un dar al destinului.
Îi respecta munca, o întreba cu interes despre proiecte, o susţinea în momentele grele când clienţii cereau imposibilul.
Îmi place că eşti puternică, spunea el. Şi totuşi rămâi feminină, delicată, sensibilă.
Vacanţa termina, dar relaţia continua. Andrei venea la ea în Bucureşti, ea la el în Constanţa. Apeluri video, mesaje, planuri de viitor.
După opt luni, el ia făcut propunere chiar în locul în care se cunoscuseră.
Nunta a fost modestă, dar caldă. Alina sa mutat la Constanţa, la bărbatul ei, a intrat întrun atelier local de arhitectură, iar apartamentul ei din Bucureşti a rămas pustiu.
Suntem acum o singură familie, spunea el, strângând-o în braţe. Copiii mei sunt şi ai tăi, problemele mele sunt şi ale tale. Împreună le vom depăşi.
La început, Alina era fericită. Îi plăcea sentimentul unei adevărate familii, căldura căminului, glasurile copiilor în casă.
Ajuta cu drag pe Andrei cu copiii, le cumpăra cadouri, plătea activităţi şi îi ducea la doctor.
Însă, treptat, lucrurile au început să se schimbe.
Mai întâi au fost lucruri mărunte Andrei scoatea bani de pe cardul ei fără să o anunţe. Am uitat să întreb, îmi pare rău, spunea el când Alina vedea tranzacţia.
Apoi a început să ceară tot mai des ajutor cu alocaţia pentru fosta soţie.
Ştii cum e, spunea el, întinzând braţele cu un zâmbet vinovat. Copiii nu sunt vinovaţi că în această lună veniturile noastre nu au ajuns.
Şi eu am probleme la muncă, mă întârzie salariul.
Alina înţelegea şi voia să ajute. O iubea pe Andrei şi sa legat sincer de copiii lui.
Dar cererile au devenit permanente şi tot mai mari
Să plătească călătoria copiilor la bunica din Iaşi, să cumpere haine noi de iarnă, să contribuie la tabăra de vară, să plătească un profesor de matematică.
Cel mai grav a fost că Andrei a început să transfere bani fostei soţii direct de pe cardul Alinei, nici măcar să o informeze.
E vorba de copiii noștri comune, se apăra el când Alina se enervă la un nou transfer. Tu îi iubeşti.
Şi apoi, salariul tău e mai mare decât al meu. Nu-ţi pasă?
Nu e vorba de milă sau nu, a răspuns ea, calm, dar hotărât. E banii mei, şi ar fi trebuit să discutăm înainte.
Desigur, desigur. Data viitoare voi întreba.
Dar data următoare a fost la fel ca cea anterioară.
Alina a început să se simtă nu ca soţie şi parteneră, ci ca o sursă convenabilă de finanţare. Părerea ei nu era cerută, era doar un fapt.
Şi de fiecare dată când încerca să conteste bugetul familial, Andrei o acuza de stingherie, egoism şi de lipsă de dorinţă de a fi o adevărată familie.
Credeam că eşti altă, spunea el cu amar. Credeam că banii nu înseamnă totul pentru tine
În acea zi de mai, când a decis să meargă să-şi viziteze mama bolnavă din Botoşani şi să arunce o privire la apartamentul din Bucureşti, Alina încă spera că lucrurile se vor rezolva.
Poate o scurtă despărţire îi va da amândurora șansa să regândească relaţia şi să găsească un compromis.
Dar ce a găsit în apartament a depășit toate temerile ei cele mai întunecate.
Apartamentul era în haos total. În bucătărie stătea vase murdare, în baie se usca rufă străină, iar în dormitorul ei era pus un pătuţ de copil.
Pe masă zăceau facturi neplătite la utilităţi, în sumă de peste unsprezece mii de lei.
Cât timp locuiţi aici? întrebă Alina, încercând să-şi păstreze calmul şi să nu țipe.
De trei luni, răspunse femeia, încă neînţelegând gravitatea situaţiei. Andrei Popescu a spus că putem locui până găsim altceva.
Plătim, desigur. Şase mii pe lună. Dar el a zis că eşti cu inima mare.
Alina scoase telefonul, mâinile tremurânde de furie, şi sună pe Andrei.
Andrei, nu miai spus nimic?! exclama fără să aştepte salutul. Ai instalat o familie în apartamentul meu fără ştirea mea.
Şi unde e chiria? Optsprezece mii pentru trei luni!
Alina, nu începe să strigi răspunse vocea lui Andrei, defensivă. E rudele mele, Svetlana cu copiii. Copiii sunt mici, nu aveau unde să meargă.
Tu nu locuieşti acolo. Nu vrei să ajuţi oamenii? Banii îi strâng pentru vacanţa noastră în Turcia, voiam să-ţi fac o surpriză.
În acel moment ceva din Alina sa spart definitiv. Nu din furie, ci dintro clară, rece înţelegere.
A realizat că pentru Andrei ea nu era soţie şi parteneră, ci doar un resursă convenabilă.
Apartamentul ei, banii ei, viaţa ei toate erau la dispoziţia lui, fără să-i ceară părerea.
Andrei, spuse ea încet, dar cu o fermitate de fier în glas. Familia ta are o săptămână să elibereze apartamentul meu.
Alina, eşti nebună? vocea lui deveni aspră. Acolo sunt copiii! Unde vor merge? Nu eşti nici măcar cu inimă?
Nu-s problemele mele. O săptămână. Şi vreau toţi banii chiriei.
Cum poţi! Eşti soţia mea, suntem o familie!
Nu începe! Întro familie normală se cere părerea fiecărui membru, nu se impun fapte.
Închise telefonul şi se întoarse spre femeia care asculta cu groază discuţia.
Îmi pare rău, spuse Alina, iar în glasul ei se auzi cu adevărat compasiune. Dar trebuie să plecaţi. Nimeni nu va cerut acordul meu.
Zilele următoare au fost pline de acţiuni. Alina a chemat un lăcătuş şi a schimbat uşile.
S-a adresat unui avocat pentru a finaliza divorţul şi a împărţi bunurile.
A blocat accesul lui Andrei la conturile şi cardurile ei.
El o suna zilnic, implorând, acuzacând, încercând să-i ceară milă.
Credeam că avem o adevărată familie, spunea el cu vocea sfâşiată. Credeam că suntem o echipă, că mă iubeşti cu adevărat.
Credeai că poţi săţi foloseşti bunurile altora fără să le întrebi, răspunse ea liniştită. Dar nu a fost aşa.
Eşti o femeie fără inimă! Distrugi familia pentru unii bani!
Familia a fost distrusă de tine, când ai hotărât că părerea mea nu contează.
Divorţul sa încheiat repede aproape nu a rămas bunuri comune, iar copiii au rămas în grija lor.
Andrei a returnat o parte din banii cheltuiţi pentru el şi rudele, dar nu totul.
Alina nu a tras pe lung procesele voia doar să încheie rapid acest capitol dureros din viaţa ei.
Vei regreta, ia spus Andrei la ultima întâlnire la notar. Vei rămâne singură, nu vei mai fi dorită. Cine ar vrea o femeie atât de rece?
Eu am nevoie doar de mine însămi, răspunse ea calm. Şi asta îmi este de ajuns.
După ce toate formalităţile au fost rezolvate, a strâns lucrurile şi a plecat de lângă el, de la mare, de la probleme.
În tren, privind pe fereastră la peisajele care se derulau, nu se gândea la dragostea pierdută, ci la cât de important este să nu te pierzi pe tine însuţi în dragoste.
Şi la cât de esenţial este să-ţi aminteşti că iubirea adevărată nu cere sacrificii nemărginite şi renunţări de sine.
