Jurnal personal Iarna la Chișinău
Seara de iarnă a coborât blând peste orașul nostru, cartierul liniștit de la marginea Chișinăului era scăldat de ultimele raze ale soarelui care se pierd treptat în zare, jucându-se printre fulgii sclipitori. Totul era îmbrăcat în alb, iar un frig ușor mă ținea vioaie, făcând pașii mei mai domoli. Îmi place iarna asta, cu tot farmecul ei de basm.
Mă uit la reflexia mea în vitrinele magazinelor: încă înaltă și corectă, cu o eleganță pe care am păstrat-o cu grijă, la peste șaizeci de ani. Încă port cu mândrie hainele bune: niște cizme cu toc, elegantă, paltonul meu de nurcă, rafinat moștenit de la oameni dragi. Nu-s tânără de mult, însă nu mă plâng, ba chiar găsesc bucurii mici în fiecare zi. Am rămas Olga Tudor, demnă și înțeleaptă, deși viața nu a fost mereu ușoară.
Pe Ion l-am înmormântat acum zece ani. Am plâns mult atunci. Cum să nu plângi, după o viață bună laolaltă, cu un fiu minunat pe care l-am crescut împreună? Băiatul meu, Andrei, s-a dus să studieze la Cluj și a rămas acolo. S-a însurat, mi-a dăruit doi nepoței, dar îi văd rar. Are serviciu serios acolo, nu prea poate veni des acasă.
Totuși, nu mă las doborâtă. E frumos și perioada asta, cu toate distanțele. Am o pensie modestă, dar mă descurc bine. Am două apartamente moștenite: în unul stau eu, pe celălalt îl închiriez. Andrei îmi trimite uneori câte ceva, deși mereu îi spun că mă descurc.
Poate de aceea am primit cu emoție cadoul lor de Anul Nou o haină de blană superbă, călduroasă, cu care chiar mă fălesc astă-seară pe străzi. Știu că arăt foarte bine pentru o pensionară din Republica Moldova.
Mă aflu pe drum spre imobilul de pe strada Ismail, să iau chiria de la tinerii mei chiriași. Am dat de multe ori peste necazuri cu chiriașii în Moldova: fie uită să plătească, fie lasă casa în haos. De-aceea, m-am obișnuit să trec lunar în inspecție, cu ochii pe facturi. Acum, însă, cu aceștia stau liniștită.
Ea, Mirela, e tânără abia trecută de 24 de ani, dacă n-aș știi din buletin, n-aș crede! Plăpândă, blondă, cu ochi albaștri senini, și un băiețel de doi ani, Mihăiță. Țin casa la dungă, mereu primitoare. Soțul ei, Ștefan, e distant nu prea zice multe când vin eu, ba e la lucru, ba pe canapea la televizor. Sincer, nu-i treaba mea prea mult, dacă chiria și cheltuielile sunt la zi.
În geanta mea cochetă port mereu o tabletă de ciocolată pentru Mihăiță. Copiii aduc bucurie, ce poate fi mai frumos?
Am ajuns la blocul de nouă etaje, am urcat la etajul cinci și, urcând cu liftul, m-am gândit ce bunătate mi-aș putea cumpăra de la Piața Centrală poate niște crap proaspăt, poate fructe de mare. Trăiesc pentru micile plăceri și nu văd rostul să mă abțin la vârsta asta! Nu știu cât mi-a mai rămas, și cine dacă nu eu să se bucure acum?
Am ajuns și am sunat fără să folosesc cheia, să nu cad prea brusc peste tinerii chiriași. Mereu am considerat firesc să-i anunț când vin.
De data asta, Mirela a deschis mai greu și când am văzut-o, m-am îngrozit. Avea ochii roșii, fața umflată și mâinile îi tremurau. Am intrat, i-am pus o mână pe umăr și am întrebat:
Mirela, ce s-a întâmplat? Pari bolnavă! E ceva în neregulă?
Ea abia a ieșit din ușă și s-a retras în cameră, unde micul Mihăiță se juca printre niște haine aruncate pe jos. Unele rafturi goale ceva nu era bine.
Am plătit facturile, dar nu am cu ce să vă dau chirie luna asta, Olga Tudor Mâine mă mut cu Mihăiță la țară, la bunica, nu mai pot rămâne aici.
Abia-și stăpânea plânsul, dar lacrimile erau uscate deja. Mi-am dat seama: nu era din cauza băuturii, cum m-am temut la început, ci de la mult plâns.
Dar de ce, ce s-a întâmplat? Ștefan unde e? întreb eu.
S-a așezat pe marginea patului și încet, cu vocea frântă, mi-a zis că e bolnavă de jumătate de an, tot amână drumul la medic din cauza băiatului. I-a venit rândul lui Mihăiță la creșă, și-acum, după analize, are cancer. Când Ștefan a aflat, a făcut scandal și a plecat. Nu vrea să o vadă bolnavă. Pleacă și, probabil, va cere divorț. Ea nu are bani, trăiește doar din indemnizația de creștere copil, tot ce i-a mai rămas a dat pe facturi.
A vrut să-și facă bagajele, să-l ia pe Mihăiță și să plece la bunica din sat, că n-are la cine rămâne la oraș. Îi trebuie internare două zile pentru biopsie, dar n-are pe cine să lase copilul și nici cu ce trăi singură la Chișinău.
Mi s-a rupt sufletul. Pe moment am uitat de planurile mele cu peștele și plăcerile mici. Am simțit că nu pot s-o las așa.
Stai liniștită, eu îl țin pe Mihăiță. Tu mergi la spital mâine, nu te gândești la bani, nu pleci nicăieri, vorbim cu educatoarea la creșă și îl duc eu în locul tău. Mai vedem noi cu banii. Totul se rezolvă, nu cazi pe drum, cât sunt eu aici.
A rămas uitându-se la mine, de parcă nu-i venea să creadă. Poate tot timpul m-a perceput ca tipa distantă, mereu aranjată și puțin rece, dar… nu, nu puteam s-o las la greu!
Am plecat acasă, însă nu la pește, ci la magazin, cu gândul să iau mâncare pentru copil: pui pentru supă, griș, orez. Dimineață la șase am fost la ușă cu sacoșele pregătite. Dumnezeu știe, nici nu mi-a fost greu cu Mihăiță, atâta era de cuminte și recunoscător! Dorul de mamă se vedea în fiecare clipă.
În două zile Mirela a venit. Analize, biopsii, frică, așteptare lungă de rezultat… și, în sfârșit, telefonul acela:
Olga Tudor… E doar stadiul unu! Chirurgie și, poate, scap cu totul.
Ce ușurare! Abia atunci am simțit cu adevărat ce înseamnă să fii mamă spirituală. Au urmat operații, recuperare, sprijin reciproc. O vreme am continuat s-o găzduiesc pe gratis, nu m-am lăsat înduplecată de rugămințile ei de a-mi lua banii. Eram, într-un fel, singură, băiatul meu departe, dar cu Mirela și Mihăiță parcă am câștigat o familie nouă.
A trecut un an și jumătate. Astăzi mă aflu la o nuntă, în restaurantul cel mare de la noi, în Chișinău. Lume multă, veselie, cupluri tinere și bătrâni, iar eu, Olga Tudor, stau în primul rând lângă mireasă. Sunt ca o mamă pentru ea. Mirela, în rochie albă, strălucitoare, se mărită cu doctorul ei cel care a avut grijă de ea când era la pământ. Dragostea a venit pe neașteptate în viața ei, timidă la început, după trădarea lui Ștefan, dar frumoasă. Băiețelul ei și-a găsit și el un tată adevărat.
Eu cu noul lor doctor trebuie să-mi găsesc alți chiriași, dar nu-mi pare rău. Liniștea și dragostea pe care le-am primit de la Mirela și Mihăiță sunt mai prețioase decât orice chirie sau pește scump.
Acum, în timp ce Mirela ridică paharul să spună un toast, ochii mi se umezesc. Vorbește despre mine cu o voce răgușită:
Ea este omul căruia îi datorez totul, ca o mamă pe care nu am avut-o. Dumnezeu să-i dea sănătate, pentru că ea m-a salvat…
Atât. Simt că am avut un rost și că, până la urmă, nu sunt singură pe lume. Am ajutat, am primit familie, am câștigat o fiică și un nepot. Viața, cu toate plimbările ei, e bună câtă vreme nu rămâi indiferent la nenorocirea altuia.
