CHIARĂȘEASCA
Într-o seară de iarnă, care mi-a rămas vie în minte chiar și acum, pe străzile unui cartier liniștit din Chișinău mergea agale o femeie înaltă. Era încă lumină, dar soarele începea să se plece încet spre apus, scăldând ultimele raze peste crâmpeie de nea lucind de la gerul ușor. Era o vreme frumoasă, cum rar mai găsești; frigul blând nu făcea decât să învăluie orașul într-o liniște calmă.
Femeii îi plăcea gerul acela curat, pășea atentă, fără grabă. Avea peste șaizeci de ani, însă încă impunea respect prin eleganța-i și aerul de demnitate. Răzbăteau pe chipul Mihaelei Tertiru urmele unei frumuseți trecute, dar și o siguranță de sine ce o apăra de scurgerile vremii. Era aranjată, cochetă, îmbrăcată într-un palton de nurcă superb, cu cizme fine. Știa ce valorează și nu se sfia să se arate lumii.
Deși anii tineri și pasionali rămăseseră departe, Mihaela, la anii ei, știa să se bucure de viață. Și asta chiar dacă soțul i-a murit de mulți ani și multă vreme i-a plâns, după ce își crescură frumos singurul fiu. Băiatul se mutase la București după facultate și a rămas acolo, s-a căsătorit și i-a făcut Mihaelei doi nepoți. Însă drumurile lor sunt lungi, munca, copiii, viață pe fugă, așa că rar se mai vedeau. Noroc cu Facebook-ul și apelurile video! Și, oricum, nu putea să spună că-i merge rău. Avea două apartamente, pensia nu era mare cam o mie opt sute de lei moldovenești dar se descurca bine. Fiul îi trimitea bani, deși ea mereu zicea că nu-i nevoie.
De sărbători, băiatul și-a adus familia la ea și, ce să vezi, i-a făcut un dar regește paltonul de nurcă pe care îl purta cu fală acum. Aproape că mergea mai încet pe stradă doar ca să-i vadă lumea eleganța, știind că nu multe femei de vârsta ei arătau așa.
Dar Mihaela nu ieșise doar la plimbare. Era ziua de chirie, și mergea să ia banii. Într-un apartament de două camere locuia ea, iar pe celălalt, garsoniera, îl închiriase unei familii tinere cu copil. Când a început să le închirieze, încă nu aveau copii, dar în cinci ani au apărut cu micuțul lor, Dănuț, un băiețel de doar doi ani. Pentru el, Mihaela avea tot timpul câte o tabletă de ciocolată pitită în poșeta elegantă.
Nu-i ușor să găsești chiriași buni, învățase cu vârf și îndesat. Pățise și ea de-a lungul anilor: ori restanțe la utilități, ori stricat mobila. Așa că se asigură mereu, venind în fiecare lună să ia banii și să arunce o privire. Totuși, cu acești tineri, era liniștită curățenie, totul pus la punct, mai ales datorită Rareșei, tânăra chiriașă cu care Mihaela comunica cel mai mult.
Rareșa părea încă o copilă, deși după buletin avea douăzeci și patru de ani. Palidă, subțire, cu ochii de albastru curat, îți era greu să te gândești că băiețelul dolofan și vesel era fiul ei. Totul în casă părea mereu la locul lui, plin de căldură. Soțul Rareșei, Mihăiță, era mai retras. Când o vizita Mihaela, ba era la televizor, ba lipsea. Răspundea scurt și nu intra în vorbă, și uneori Mihaela simțea miros de alcool, dar, cum nu era treaba ei, atâta timp cât nu deranja, nu avea ce-i reproșa.
Ajunsă la etajul cinci era o veche scară cu lift din Buiucani , Mihaela se gândea deja cu ce să se răsfețe după ce primește chiria. Din acești bani își plătea utilitățile și, cu restul, mai lua câte o bunătate. Nu degeaba era slabă la pește roșu sau fructe de mare, și cu gândul la o halcă de somon, apăsă soneria.
Avea și ea cheia de la garsonieră, dar nici nu-i trecea prin cap să intre fără să anunțe. Locatarii buni trebuie respectați. Așteptă puțin mai mult ca de obicei la ușă și, exact când se gândea că nu-i nimeni acasă, deschise Rareșa.
Arăta atât de rău încât Mihaela îngheță în prag. Ochii îi erau roșii, fața umflată de parcă adunase toate lacrimile din lume, iar mâinile îi tremurau. Rareșa se dădu la o parte, sprijinindu-și palmele pe piept, încercând să-și stăpânească tremurul.
Ce-ai pățit, Rareșa? Nu ești bine deloc. Toate-s în regulă? întrebă Mihaela, intrând.
Închiderea ușii a declanșat un miros familiar de casă, dar camera nu mai era deloc la fel de ordonată. Pe covor erau zvârlite haine, iar Dănuț se juca relaxat printre ele. Dulapul de haine era larg deschis și multe rafturi goale.
Tânăra, cu mâini tremurânde, îi întinse Mihaelei facturile.
Am plătit tot ce s-a putut, dar chiria pe luna asta nu am cum s-o dau Pot să rămân datoare? Oricum, mâine plecăm. Cu Dănuț plecăm, să știți, de dimineață.
Avea fața răvășită, dar lacrimile nu-i mai curgeau cred că nu mai avea de unde. Mihaela înțelese pe loc: nu era vorba de alcool, ci de plâns. Multe lacrimi vărsase fata.
Mihaela nu se putu abține:
Ce s-a întâmplat, Rareșa? De ce plecați? Unde-i bărbatul tău, ce s-a petrecut în casa asta?
Fata, ca o rândunică firavă, se prăbuși pe marginea canapelei, ascunse fața în palme și începu, încet și mecanic:
Sunt bolnavă, doamnă Mihaela. Mă simt rău de vreo jumătate de an, dar cu copilul n-am avut timp de doctori. Acum, după ce l-au primit pe Dănuț la creșă, m-am dus, am dat analize. Am cancer, Mihaela doamnă
Se oprise, umerii îi tremurau, dar vorbea printre degete, fără să caute privirea cuiva.
Când a aflat, Mihăiță a răcnit ca și cum eu aș fi vinovată, mi-a zis că nu are nevoie de soție bolnavă, el nu vrea să sufere iar, că i-a murit mătușa așa și nu rezistă să vadă iar. Și-a luat lucrurile și a plecat. A zis că bagă divorț. Am rămas fără nimic, banii de concediu de maternitate nu-mi ajung nici să mă hrănesc; tot ce aveam am dat pe lumină, apă. Pentru chirie nu mă mai ajunge. Mâine plecăm, trebuie să mă adun și eu, să strâng lucrurile.
Mihaela s-a așezat lângă ea pe canapea, atingându-i blând umerii.
Gata, destul! E greu, da, foarte greu, dar ai un copil, pentru el trebuie să te ții tare. Ce plan ai? Ți-au zis doctorii ceva? Unde o să plecați?
Rareșa o privi, dar la întrebarea cu plan, se strâmbă.
M-au programat mâine la Institutul Oncologic, la biopsie, dar eu nu am unde să-l las pe Dănuț și nu am unde sta. La țară am o bunică bătrână de tot ea m-a crescut, dar nu mă poate ajuta mult. Acolo mergem, că nu am altă variantă. Voi merge la punctul medical sătesc.
Fetito, nu fi copilă! s-a răstit Mihaela Ai oameni în jur, nu sunt toți ca bărbatul tău. Te ajut eu. Te duci la spital, nu te gândești la nimic! Eu stau aici cu Dănuț cât trebuie. Când revii, rămâi la noi, nu plătești nimic, las că mă descurc eu. Gata cu plânsul, pune ordine în casă, eu vin dimineață devreme. Îmi arăți unde e creșa, nu-ți face griji, mă descurc eu cu băiatul.
Rareșa nu se putea opri din privit, neîncrezătoare. O văzuse mereu pe Mihaela ca pe o doamnă distantă, țanțoșă și rece. Nu se aștepta la o asemenea mână întinsă.
Ei, la ce te uiți? Adună-te! Ai drum lung de dus, trebuie să-l termini. Hai, lasă lacrimile.
Mihaela o strânse ușor pe umăr, chiar dacă și ei îi venea să plângă. Apoi s-a ridicat și a ieșit, promițând că vine la șase dimineața. Pe drum, nu a mai intrat la magazinul de pește scump, ci la piață carne de pui, paste, orez, toate pentru a-l hrăni pe micuțul care-i rămânea în grijă.
Trecuseră două zile grele, dar Dănuț era cuminte, aproape un îngeraș. El doar întreba mereu de mama. Și Mihaela nu și-o putea scoate din minte pe Rareșa, gândindu-se cât de cruntă e soarta uneori. Fata asta tânără, cu cancer!
După două zile, Rareșa se întorsese. Au început zilele grele de așteptare a rezultatului, dar, în sfârșit, fața îi strălucise de bucurie:
Mihaela doamnă, au ieșit analizele! Prima etapă, trebuie doar o operație, au zis că pot scăpa complet!
Mihaela a oftat lung. Ei, vezi? Iată, n-ai cedat degeaba! Bărbatul tău se grăbi să arunce tot, și, lasă-l! Adevăratul său caracter a ieșit la suprafață. Eu stau cu Dănuț, tu mergi la operație când te cheamă. De restul nu-ți face grijă.
N-a trecut o lună și Rareșa trebuia operată. Mihaela a avut grijă de băiat în toată perioada, iar apoi, când fata s-a întors și a început încet să-și revină, n-a vrut să mai ia chirie de la ei îi deveniseră ca o familie. Rareșa și micuțul au stat pe mai departe în garsoniera ei și după ce fata s-a întors la serviciu.
Timpul a trecut un an și jumătate ca o clipire. În cel mai bun restaurant din oraș avea loc o nuntă ca-n poze. Mihaela, în costum crem, trona lângă mireasă, toți crezând-o mama acesteia. Așa se simțea și ea: ca o mamă găsită de soartă.
Frumoasă, sănătoasă, Rareșa radia în rochia ei albă, mire a devenit chiar doctorul care a operat-o. Deși la început îl voia pe unul mai în vârstă, pe-acesta l-a primit de la destin, căci el a fost mereu lângă ea. Trecuseră prin multe: operație, tratament, iar apoi iubire. Rareșa s-a mutat cu noua familie, Dănuț la fel, iar Mihaela, de atunci, tot cu inima plină.
Discret, și-a pus o bucățică de somon în farfurie, amuzată de cum, cu un an și jumătate în urmă, își refuzase această plăcere pentru a face loc altora la masa vieții. Dar ce poate fi mai de preț decât să câștigi aproape o fiică și un nepot? Băiatul ei e departe, dar acum are și pe altcineva, are pe Rareșa, are pe Dănuț. Nu va fi niciodată singură.
N-a lăcrimat Mihaela aproape niciodată în public, dar când Rareșa s-a ridicat la masă și a ridicat paharul, ochii i s-au umezit:
Vreau să spun ceva despre omul fără de care nunta aceasta n-ar fi existat, vocea tremura; Mihaela doamnă, pentru mine sunteți ca o mamă pe care n-am cunoscut-o niciodată. Mulțumesc Domnului că mi v-a scos în cale
Așa era pe acele vremuri, când oamenii găseau acasă la cei pe care nu-i cunoscuseră, dar cu care viața le-a împletit drumul într-un mare noroc.
