INCHIRIATOAREA
Seara de iarnă venise devreme peste cartierul liniștit din Chișinău. O femeie înaltă mergea alene pe trotuar, cu pași măsurați. Era încă lumină, iar vremea îi era pe plac un geruș blând, zăpadă curată, fulgi strălucitori de la frig, scăldați de ultimele raze aurii ale soarelui ce se pregătea de apus. Doamna, trecută de șaizeci de ani, păstra urme de frumusețe pe chip și o anume mândrie. Purta o căciulă de blană și o haină lungă, scumpă, de nurcă, cadou de la familie de Revelion. Se numea Aurelia Grigoraș.
Viața nu o ocolise de încercări. Soțul ei, Grigore, se stinsese de zece ani. Mult a jelit, căci se iubiseră curat și au dus viață frumoasă împreună. I-au rămas un fiu, Vlad, de care era mândră, plecat să studieze la București și rămas acolo a întemeiat familie și i-a dăruit doi nepoți, pe Rareș și Vladicel. Rar îi vedea, că băiatul avea serviciu, dar tehnologia o ajuta: video, telefoane, vorbe bune, simțea mereu apropierea lor.
Pensia nu era mare, dar nu ducea lipsă. Avea două apartamente, unul lăsat de părinți, și pe cel de-al doilea îl închiria. Vlad îi trimitea uneori bani, deși Aurelia mereu refuza, spunând că se descurcă. Nu trăia rău deloc, ba chiar mergea elegant, mândră de vârsta ei și de grija pe care și-o purta.
În seara aceea, nu ieșise doar la plimbare, avea treabă: era ziua chiriei. În apartamentul cu două camere locuia ea; garsoniera, o închiriase unei familii tinere, Cătălina și soțul ei, cu băiatul lor Radu, de vreo doi ani. Când le dăduse cheile, copilul nu era nici în planuri, dar, iată, după cinci ani, se pricopsiseră cu un pui rubicond. Aurelia împacheta ciocolată pentru băiețel, pusă atent în poșeta croșetată manual.
Nu e deloc ușor să găsești chiriași cumsecade de-a lungul anilor, Aurelia a pățit multe: fie rămânea cu datorii la întreținere, fie găsea casa vraiște. Așa că acum, lunar, venea personal să ia banii și să controleze locuința, dar cu acești tineri era liniștită păstrau ordine, erau politicoși, Cătălina îi inspira încredere.
Tânăra arăta și mai copiliță, deși din buletin Aurelia știa că nu are decât douăzeci și patru de ani. Slăbuță, cu obraji palizi, ochi albaștri și senini, parcă nu-i venea să creadă că e deja mamă. Ori de câte ori venea pentru chirie, îl vedea pe soțul ei numai la televizor sau ieșit băiat obosit, nu foarte vorbăreț, uneori părea că a băut, dar niciodată nu s-a implicat. Din partea sa, ca chiriași, nu aveau nicio observație.
Aurelia ajunse la blocul cu nouă etaje și, urcând la etajul cinci, își făcea planuri: poate să se răsfețe cu niște pește roșu de la piața centrală, poate niște fructe de mare. Își spuse în gând că la anii ei nu are rost să se zgârcească.
A sunat la ușă, deși avea cheia. Nu voia să sperie pe nimeni, așa că aștepta de fiecare dată răbdătoare să-i deschidă. De data asta, ușa s-a deschis mai încet ca de obicei; intrând, a observat deodată că Cătălina era palidă, cu ochii umflați și roșii, de parcă tocmai plânsese. Mâna îi tremura când a dus-o la piept.
Ce-i cu tine, Cătălina? Nu te simți bine? Totul e în regulă? a intrat Aurelia, căutându-și cuvintele.
Cătălina a dat din cap și a pășit înapoi, retrăgându-se la marginea canapelei. Pe podea, printre jucării, era dezordine. Dulapul larg deschis, rafturi goale, copilul juca printre haine. Cătălina i-a întins facturile plătite, tremurând.
Uitați, aici sunt chitanțele; utilitățile s-au plătit. Dar pentru chirie… luna asta nu am cu ce vă da. Poate rămân datoare, dar mâine plec cu Radu. Nu mai pot altfel…
Aurelia și-a dat seama: nu era vorba de băutură sau lene. Fata plânsese îndelung, toate semnele de pe față erau de la lacrimi, nu de la alcool.
Ce s-a întâmplat, draga mea? De ce pleci? Unde e soțul tău?
Cătălina s-a strâns ghem, a povestit încet, printre suspine, cu voce sfâșiată:
Doamnă Aurelia, de jumătate de an mă simt rău, mereu obosită am amânat analize, că nu aveam cu cine lăsa copilul. Acum, când Radu a intrat la creșă, am mers la spital: mi-au găsit cancer. Soțul, când a aflat, a plecat și a spus că n-are nevoie de nevastă bolnavă. M-a acuzat că îi stric viața, că el nu mai poate privi așa ceva, a văzut-o murind pe mătușa lui… Mi-a zis că divorțează.
Femeia trăgea aer în piept să nu izbucnească în plâns:
Sunt în concediu de maternitate, iau pensia alimentară de doi bani. Nu am bani vă dau la utilități, dar chiria nu pot s-o plătesc! Mâine plec cu Radu la bunica, la țară. Ea m-a crescut, dar acum e bătrânită, nu știu cum o descurcăm, iar de internare la Oncologie nici nu poate fi vorba, copilul n-are cine să-l țină…
Aurelia, cu inima strânsă, a lăsat deoparte gândul la piață. S-a așezat lângă Cătălina, i-a pus mâna pe umăr.
Ascultă-mă: nu te da bătută! Da, viața ți-a dat greu, soțul e o rușine de om, dar tu ai pentru cine trăi fiul tău. Dacă te internezi pentru investigații, stau eu cu Radu. Casa aici o ai, de bani nu-ți face griji! De restul mă ocup eu. Ține capul sus, pune mâna și fă puțină ordine, eu vin mâine dis-de-dimineață.
Cătălina nu știa dacă visează ori dacă chiar atât de bună e doamna Aurelia, despre care avusese mereu impresia că e rece și rigidă. Niciodată nu se gândise la ea ca la cineva cu inimă mare.
Ce te uiți la mine așa? i-a zis Aurelia, mustrător și blând. Fii tare! Drumul ăsta nu e ușor, dar îl vom duce împreună.
Pentru prima dată, Cătălina și-a rezemat capul pe umărul Aurellei, fără să spună un cuvânt.
În acea seară, Aurelia a intrat la supermarket nu după pește roșu, ci după alimente pentru supă, carne, pâine proaspătă și tot ce-ar trebui unui copil. La șase dimineața era la ușa Cătălinei, pregătită să-i dea o mână de ajutor.
A avut răbdare cu Radu, băiatul blând și vesel, chiar dacă suferea dorul mamei. Trecuseră două zile, au venit rezultatele. Într-o seară, telefonul a sunat de la spital, vocea Cătălinei tremura, dar era altfel parcă speriată și fericită deopotrivă.
Doamnă Aurelia, e operabil, e stadiu timpuriu! Dacă fac o operație, am șanse! M-am speriat degeaba…
Vezi? a oftat ușurată Aurelia, noroc ai avut! Iar de bărbatul ăla să nici nu-ți pese, nici nu meritai să ți se alunge copilul așa… Ți-o să-i caute norocul pe unde se duce. De-acum, tu și Radu rămâneți aici cât e nevoie, de chirie n-are rost să vorbim.
Dar nu pot locui pe gratis atâta timp…
Ba poți! Ai nevoie să te recuperezi, atâta tot. Iar dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui. Mâncarea nu trebuie să-ți lipsească vouă.
Nu o să uit niciodată ce ați făcut! a murmurat Cătălina, abia stăpânindu-și plânsul recunoștinței.
* * *
Trecuseră un an și jumătate. În inima orașului, într-un restaurant boem din Chișinău, se auzea muzică și veselie se celebra nunta Cătălinei cu medicul care i-a salvat viața, domnul doctor Popa. Aurelia era la locul de onoare, lângă mireasă; mulți ar fi jurat că femeia în costumul elegant e chiar mama ei. Inima i se umplea de bucurie, căci deși Vlad, fiul, era departe, aici găsise o familie nouă.
Cătălina, superbă, cu părul bogat, mireasă încântătoare, îi mulțumea cu lacrimi în ochi, când și-a ridicat paharul la toast.
Doamnă Aurelia, fără dumneavoastră nu eram nimic astăzi. Dumnezeu v-a scos în calea mea exact când aveam mai multă nevoie. Pentru mine, sunteți mama pe care n-am cunoscut-o niciodată. Vă mulțumesc că nu m-ați lăsat la greu!
Femeia simțea că ochii i se umezi, cu toată stăpânirea ei. S-a uitat la platoul cu peștele roșu de pe masă și a zâmbit renunțase la atâtea pentru a-i fi alături Cătălinei, dar ce afacere bună a făcut! Căci nu există bogăție mai mare decât să câștigi aproape o fiică și un nepoțel pe viață. În sufletul meu, am învățat că uneori, chiar dacă viața pare să-ți ceară să te gândești doar la tine, adevăratul câștig vine atunci când nu rămâi indiferent la necazul celuilalt. Familia nu e doar cea în care te-ai născut, ci și cea pe care o aduni pe parcurs.
