Chifteluțele soacrei
Mihai și Cătălina sunt de trei ani și jumătate împreună, iar în tot acest timp, Cătălina a fost la casa soacrei ei din sat doar de vreo patru ori. Și atunci, numai de sărbători mari, cât să facă și ei act de prezență vreo două-trei ore, apoi înapoi la oraș, acasă.
Deodată, Mihai se aprinde: mama lui tocmai îl sunase a treia oară în săptămâna asta, se plângea că îi este dor de el, că tatăl lui a reparat acoperișul șoprului și și-a prins spatele, că straturile din grădină s-au umplut de buruieni, iar ei nu mai au putere…
Mihai, să zicem drept, a fost întotdeauna băiat supus, suna acasă în fiecare duminică, regulamentar, zicea da din cap la telefon, chiar și când mama zicea ceva cu care el nu era de acord. Acum, stă la cină, mestecând pastele cu cârnați și-o privește pe soția lui cu ochi rugători.
Cătălină, hai te rog, a sunat iar mama. Zice că am uitat total cum arată. Hai să mergem weekendul ăsta? Stăm trei zile, nu mai mult. Te rog tare!
Mihai, sâmbătă am programare la coafor… încearcă Cătălina, deși știe și ea că scuzele ei nu-s prea puternice.
Lasă, reprogramezi! răspunde Mihai într-o doară, de parcă asta ar fi cea mai simplă treabă. Tu știi, mama se supără. Zice că ne face chifteluțe, plăcințele… îi e dor de noi.
Tatăl tău mai are dureri cu spatele? întreabă Cătălina de politețe, nimic mai mult, fiindcă relația cu socrul ei e neutră.
Are, ce-o să-i fie? Mereu îl doare ceva… Oricum, eu am hotărât: mergem vineri seara și duminică pe seară ne întoarcem. Îi spun să se bucure.
Cătălina oftează, dar știe deja: când Mihai a hotărât, e ca atunci când un motan se urcă pe perdele, nu ai cum să-l oprești.
Vineri seara pun bagajul în portbagaj, plus niște cadouri pentru părinți. Mihai cumpără mamei lui o pătură pufoasă și tatei o sticlă de divin moldovenesc. Până-n sat e cam două ceasuri, dacă e drumul liber.
Cătălina admiră salcâmii și plopii care se perindă pe lângă geam, vede cârciumile cu nume caraghioase, ascultă cum Mihai cântă la radio și speră să treacă totul ușor. Trei zile nu-s așa de multe, iar soacra, până la urmă, e o femeie bună.
Ajung după lăsarea întunericului. Casa stă la capătul uliței, luminată de-un singur bec pe stâlp. Mihai intră pe drumul de pietriș, oprește mașina și deodată se aprinde lumina la pridvor, se deschide larg ușa și iese Maria Vasilievna soacra, micuță, rotunjoară, într-un șorț cu flori și-o față atât de bucuroasă încât zici că i se crapă de la fericire.
Mihăiță!!! răsună glasul pe toată ulița, alergând să-și îmbrățișeze fiul abia ieșit din mașină. Credeam că nu mai veniți! Am tot gătit și copt azi, nici nu-ți imaginezi! Cătălina, dragă, hai înăuntru, nu sta pe frig!
Cătălina coboară, își aranjează geaca, zâmbește convențional și se lasă îmbrățișată. De la Maria Vasilievna miroase a ceapă prăjită și a ceva dulce-grea care-i gâdilă nările.
În casă e cald, miros de mâncare, din bucătărie se aude sâsâit, ceva sfârâie pe tigaie. Pe masa din camera mare e deja pus: platou cu salam, pâine neagră, castraveți murați în bol, borcan cu compot de vișine și-o jumate de franzelă. Vasile, socrul, stă la televizor. Se ridică să-i întâmpine; se vede că a avut emoții, de trafic, de întuneric, de orice.
Gata, ați ajuns! îi strânge mâna fiului și îi face un semn cald Cătălinei: Bine-ai venit, fată. Hai, dezbracă-te, punem masa.
V-am făcut chifteluțe cu cartofi, cu ceapă și sos, anunță Maria Vasilievna, agitându-se să aranjeze farfuriile. Mihăiță, tu-i iubești, nu?
Normal, mamă, știi doar, deja Mihai și-a dat geaca jos și cotrobăie prin oale, ceea ce pe soacră o face vizibil fericită.
Cătălina își pune haina în cuier și intră în bucătărie. E mică dar, în modul cel mai autentic, toate orizontalele sunt acoperite de borcane de dulceață, sticluțe cu condimente, săculeți cu făină și o mulțime de castroane.
Poftiți, Cătălină, hai, îi trage scaunul, ștergându-l pe fugă cu șorțul. Ați obosit pe drum, eu termin repede.
Se învârte după o farfurie, deschide cuptorul, iese mirosul de carne prăjită, iar Cătălina simte foamea în stomac, căci n-au apucat să mănânce nimic în afară de cafeaua din termos.
Și atunci Cătălina vede totul.
Maria Vasilievna stă la masă, o cană cu carne tocată dezghețată, o grămadă grirozie, din care formează deja vreo cincisprezece chiftele, rotunde, aliniate pe o scândură, presărate cu pesmet. Soacra ia următoarea bucată, face biluță, aplatizează, apoi, cu aceeași mână care abia a frământat carnea, duce palma sub axila stângă.
Nu doar că o scarpină distrată, cum fac oamenii când îi mănâncă ceva, ci scotocește temeinic, cu toată palma, cu un fel de ușurare. Se scarpină acolo câteva secunde bune, apoi își scoate mâna și, fără să o clătească sau să o șteargă, frământă mai departe alte chifteluțe.
Cătălina simte cum i se întoarce stomacul.
Rămâne cu ochii pironiți la mâna ei feminină, cu unghii scurte, verighetă care strânge degetul, riduri fine pe dosul mâinii și nu-și poate lua privirea. Mâna aceea a fost sub axilă, apoi în carne. Din carne se fac chiftele. Pe care le-au tot adus acasă congelate, le-au prăjit, le-au mâncat, le-au lăudat. Cătălina i-a zis chiar soacrei odată la telefon că are niște chiftele magice. Și chiar erau foarte bune la gust
Mamă, ai ceai? Ne-am cam răcit pe drum, strigă Mihai din sufragerie.
Imediat, răspunde soacra, modelând încă o chiftea. Mai am doar câteva și servim masa.
Cătălina vede urme gri ale palmei pe scândura cu chiftele. Sau poate i se pare? Clipește, totul revine la loc: masă, carne, chiftele, mâinile soacrei.
Maria Vasilievna, vă ajut? Dați-mi mie să mai modelez, dvs poate puneți ceaiul…
Nicidecum, ești oaspete! se sperie soacra, agitând palmele acelea, de care Cătălina se ferește instinctiv. Tu stai, odihnește-te, eu termin numaidecât.
Confirmând, ia ultima bucată de carne, face chiftea, o așază lângă celelalte, apoi își privește mulțumită mâinile, le clătește la robinet preț de câteva secunde, fără săpun, doar puțină apă, le scutură și le șterge în șorț.
Cătălina nu poate decât să privească cu oroare.
Încearcă să se calmeze. Ce-ar fi, până la urmă? O scărpinat sub braț, nu pe un câmp de gunoi… Bunica ei, Dumnezeu s-o odihnească, făcea la fel, mai scăpa și păr în mâncare, dar n-a murit nimeni. Poate e ea prea sensibilă
Însă tot vede imaginea: mână, subsuoară, mână, carne.
Cina se ține în sufrageria acoperită cu mușama înflorată. Maria Vasilievna aduce tigaia cu chifteluțe aburinde, rumene, aromate, cu crustă frumoasă, dar Cătălinei îi plouă-n gură de cu totul alte motive. Lângă, un bol cu piure uns cu unt, felii de roșii și castraveți, pâine, murături, compot.
Haideți, copii! îi îmbie soacra, împingând platoul spre nora sa. Ia de aici, Cătălină, astea le-am făcut special pentru voi.
Cătălina se uită la chiftele. Arată absolut normal. Mihai a pus deja două în farfurie, pietic piure, tăiat un castravete și mânâncă cu poftă.
Mmm, mamă, excepționale! Ca de obicei.
Slavă Domnului, Maria Vasilievna zâmbește larg, trage scaunul, se așază, ia și ea o chiftea, rupe o bucată de pâine. Mă gândeam să nu fi pus prea multă sare sau ceapă.
E ca la carte, Mihai dă gata una, deja trece la a doua. Mereu gătești perfect.
Vasile mănâncă și el în tăcere, dând din cap din când în când ca semn de aprobare. De când îl știe, Cătălina nu l-a văzut prea vorbăreț momentul lui maxim a fost când a povestit cum a schimbat uleiul la Dacie.
Tu de ce nu mănânci? se îngrijorează Maria Vasilievna privind cu milă la farfuria aproape neatinsă. Ceva nu-ți place? Am pus prea multă sare?
Ba da, foarte bun, se grăbește Cătălina, știind că va urma jignirea dacă nu gustă măcar puțin. Doar că pe drum nu mi-a picat bine la stomac…sper să se liniștească și o iau încet.
Ia furculița, rupe o bucată mică din marginea cea mai crocantă, o duce cu greu la gură. Mirosul e tentant, dar cum își amintește ce-a văzut, i se blochează înghițitura, abia reușește să o înghită, simțind cum i se face iar greață.
Bună tare, spune strâmbându-se și împingând farfuria mai departe. Maria Vasilievna, vă rog, doar puțin piure și o felie de castravete. Chifteaua e grozavă, dar nu mai pot după drum.
Săraca de tine, se agită soacra. Las, mănâncă piure, iar la plecare vă pun la pachet, am făcut multe, tocmai pentru voi.
Mihai o privește pe furiș, dar continuă să devoreze chiftele cu pofta unui bărbat la care gândurile despre igienă nu-și fac drum.
Cătălina învârte furculița în piure, ronțăie castravete și-și spune că poate e doar oboseala, că ea mereu a avut nervii sensibili. Că milioane de oameni mănâncă chiftele făcute de bunici, de mame și nu-i nimic Dar în minte îi stăruie imaginea.
După masă, Maria Vasilievna strânge de pe masă. Mihai pleacă cu tatăl său la magazie, să verifice alternatorul. Cătălina rămâne singură cu soacra, care pune ceai în ceainicul crăpat la cioc.
Să nu te superi, fată dragă, că am tot insistat să veniți, spune soacra turnând apă fierbinte în căni. Eu mă bucur mult când sunteți aici. Știu că la oraș, cu treabă multă, greu veniți, dar inima de mamă tânjește.
E bine, Maria Vasilievna, răspunde Cătălina primind cana fierbinte. Avem și noi servici, casă, ca toți oamenii…
Ce bine că sunteți! oftă soacra, sprijinindu-se în palmă și privindu-și nora cu un amestec ciudat de duioșie și curiozitate. Dar chifteluțele mele vă plac, știu eu. Mihăiță mereu vrea să-i pun la congelator să ducă la oraș. Aici ai gust adevărat, nu ca la magazine, chimicale și nu știi ce mănânci. Carne de la cunoștințe, tocată la mașina mea, nu din comerț.
Cătălina ia o gură de ceai și aproape se arde, dar simte iar că greața îi suie la gât. Îi fuge gândul la mâinile care au făcut totul. Pune cana jos.
Maria Vasilievna, aș vrea să mă retrag în cameră, mă doare capul de la drum.
Du-te, du-te, se agită soacra. E așternut curat, Mihai știe, o să te ajute. Dacă ai nevoie de ceva, strigă.
Cătălina intră în camera de oaspeți, trage ușa după ea, se prăbușește pe pat și simte că o ia rău cu greața. Aleargă la wc la capătul holului, abia ajunge la timp, apoi stă și respiră adânc.
Când Mihai vine din șopron, o găsește pe pat, cu o față lividă, ruptă de oboseală.
Ce-i cu tine? o întreabă.
Mihai, trebuie să-ți spun ceva, dar te rog, nu te enerva, nu râde…
Vorbește, se încruntă el.
Și-i povestește încet, cu voce scăzută: mâna, axila, carnea, chiftelele, greața. Tot, ca să nu se audă în casă.
Mihai se uită la ea cu o expresie greu de citit poate iritare, poate neîncredere, poate că nu știe ce să creadă.
Auzi, zice după o pauză mama n-a făcut intenționat ceva rău. A scărpinat puțin. Dar cine nu o face? Nu crezi că bunicile de la sat tot spală mâinile după fiecare mișcare? E viață, Cătălina, mâncare de acasă.
Dar nu s-a spălat pe mâini! îi tremură glasul Cătălinei. Și apoi frământa carnea cu aceeași mână. Nici măcar săpun! De câte ori ne-a trimis la congelator… mi-e groază.
Și ce vrei să faci? vocea lui Mihai devine tăioasă. Să-i spunem că e murdară? Femeia se supără pe viață! Ea doar s-a chinuit pentru noi.
Nu vreau să-i spun nimic își îngroapă fața în palme. Numai că nu pot să mai mănânc vreodată așa ceva. Nu pot.
Mihai se ridică, se învârte, își bagă mâna în păr; semn de iritare maximă.
Faci dramă… Pe bune, fiecare se scarpină, își aranjează părul. Aici nu-i sală de operație, e o bucătărie de la țară. Dacă o iei așa razna, o să-ți dai capul de pereți.
Eu mi le spăl, zice Cătălina încet. Mă spăl mereu când gătesc, după fiecare atingere…
Bravo ție, aproape că zbiară Mihai, semn că nu-i de partea ei. Dar mama toată viața așa a făcut. Eu am crescut cu chifteluțele astea și n-am pățit nimic. Îți plăceau, țin minte.
Nu știam atunci… Acum știu. Și nu pot să uit ce-am văzut.
Atunci lasă! Sincer! Nu-i nicio problemă. Până la urmă nu-i cine știe ce, e o axilă, nu altceva mai urât. Să vezi ce e prin restaurante… Tu mănânci fără să știi.
Mihai, te rog… nu vreau să știu. Mi-e și mai rău.
Bine, bine oftează el, se așază lângă ea și o ia în brațe. Atunci nu mânca dacă nu vrei. Îi spun eu mamei că ți-e rău la stomac. Dar să nu zici nimic. Se supără pe viață, te previn.
Nu o să zic, îi șoptește Cătălina, deși tot nu îi e bine.
Se bagă în pat, Mihai stinge lumina, rămânând amândoi pe întuneric, ascultând televizorul care merge slab dincolo, tusea lui Vasile, zarva vaselor de la bucătărie.
Cătălina se uită la tavan și-i trec în minte toate pachetele cu chifteluțe primite în trei ani, fiecare laude, fiecare cerere de rețetă. Totul, fără să știe că ingredientul secret ar putea fi atât de simplu.
Dimineața, Cătălina se simte fără vlagă. Mihai e la masă cu ai lui, vorbește, râde. Ea mai stă, dar știe că trebuie să iasă. Se spală cu apă rece la baie și merge la bucătărie.
Vai, Cătălină, face Maria Vasilievna cu grijă, Mihai mi-a zis că ți-a fost rău. Temperatură…? Ia să-ți fac ceai cu zmeură, zmeura-i de la mine din grădină.
Mulțumesc, Maria Vasilievna, Cătălina se așază, evitând să privească platoul cu chiftele de ieri, acoperite de tifon. Mi-e mai bine, cred că tot de la drum…
Eh, drumurile astea de la oraș… scutură soacra din cap, punând borcanul cu dulceață pe masă. Eu i-am spus lui Vasile: mai bine mâncați acasă decât la localurile astea. Dar voi tot pe la ele. Uite ce-a ieșit.
Mamă, nici n-am oprit la vreun restaurant, intervine Mihai. Doar cafeaua din termos pe drum.
N-are nimic, organismul e sensibil, nu se lasă soacra. Ia ceai de zmeură, face minuni.
Cătălina bea o gură, simțind căldura care o liniștește pentru o secundă, dar gândul că poate soacra nici n-a spălat mâinile când a pus ceaiul o năpădește iar. Nu are voie să se gândească așa, altfel o ia razna. Ori acceptă, ori nu mai calcă pe-acolo.
Maria Vasilievna, mulțumesc mult că ne-ați primit, dar cred că tot e mai bine să plecăm acasă azi. Mihai mi-a promis…
Cum să plecați așa repede? se întristează femeia. Aveam să mai coc plăcinte, să vă fac supă de găină. Mihai, știe, îi place.
Data viitoare, mamă, Mihai se ridică, o pupă pe obraz, Acum îi e rău Cătălinei, ducem acasă să se odihnească. Eu într-o săptămână vin iar, îl ajut pe tata la șopron și atunci faci cât vrei. Bine?
Maria Vasilievna oftează, se uită la amândoi cu un aer care-i dă fiori Cătălinei; ca și cum a priceput tot și chiftele, și axilă, și boala bruscă a nurorii.
Bine, cum vreți, vocea îi devine distantă. Vă pun la pachet, am făcut multe, ajung vreo săptămână la oraș.
Cătălina se albește la față dar abia șoptește:
Vă mulțumim, sunteți foarte bună.
Bagă lucrurile în mașină rapid. Mihai încărcă bagajele, pe când Cătălina se desparte de Vasile, ce-i zice: Să te faci bine, să mai veniți! Maria Vasilievna îi întinde lui Mihai pachetul.
Aici sunt chiftelele și ceva gem și slăninuță, cum vă place. Să mâncați cu plăcere.
Mulțumim, mamă, Mihai o sărută, dar Cătălina observă că soacra nu mai zâmbește, doar se retrage repede în casă.
Pe drum spre Chișinău (sau București, dacă preferi), Cătălina tace. Pachetul cu chiftele pare să aibă propria lui prezență în portbagaj, ca și cum ar fi ceva viu, primejdios. Și Mihai tace. Îl simți supărat după cum apucă de volan, schimbă vitezele și se uită țintă la drum.
Poți să le mănânci tu, șoptește Cătălina când intră în oraș. Eu nu pot.
Ai văzut că mama s-a prins? oftează Mihai. Și e rănită, că ai refuzat mâncarea…
Dar pe mine mă-nțelegi? răbufnește Cătălina.
El nu mai răspunde.
Ajunși acasă, Cătălina intră în bucătărie, se uită la rafturile curate pe care le șterge mereu, la tocătoarele care-s spălate după fiecare folosire, la tot spațiul impecabil, și simte că doar aici e la adăpost, la ea. Doar aici nu există chiftele făcute cu mâini care s-au atins de unde nu trebuie.
Mihai pune pachetul în congelator și închide ușa.
Tu nu le vei mânca? întreabă el.
Nu, răspunde Cătălina, cu hotărâre în glas.
El pleacă la duș, lăsând-o singură. Ea deschide robinetul, ia săpun și se spală pe mâini îndelung, cu grijă, până la coate, ca pentru operație. Își șterge mâinile în prosop curat și se întreabă: are vreo relevanță tot acest efort? Poți spăla ceva care deja ți-a rămas adânc întipărit în memorie?
Nu știe.
Dar știe un lucru cu siguranță: nu va mai mânca niciodată chiftele făcute de Maria Vasilievna. Oricâte rugăminți, oricâtă supărare, oricât n-a făcut-o intenționat nu o va convinge.
Peste trei zile, Mihai prăjește patru chiftele, pune piure, taie castravete și se așază la masă.
Vrei? întreabă, ținând furculița către ea.
Nu, mulțumesc, refuză Cătălina.
Se ridică de la masă, merge în sufragerie și dă televizorul tare, ca să nu audă cum mănâncă Mihai.
Știa clar că această vizită a schimbat ceva definitiv între ei ceva ce, poate, nu se mai lipește niciodată. Și totul din cauza unei mâini. O mână de femeie, care s-a scărpinat acolo unde o mânca.
Închide ochii și decide să nu se mai gândească la asta. Dacă nu te gândești, poți să-ți vezi de viață. Să mănânci doar ce gătești tu și să nu iei niciodată în gură ceva făcut de altcineva.
