Chiftelele soacrei
Mihai și Raluca trăiau împreună de trei ani și jumătate, iar în tot acest timp, Raluca îi trecuse pragul soacrei de cel mult patru ori. Doar la marile sărbători poposeau câteva ore la casa de la țară și apoi se întorceau în oraș, la ei acasă.
Dar acum Mihai se aprinsese: mama îl sunase pentru a treia oară în acea săptămână, plângându-se că i-a fost dor de ei, că tatăl lui, Gheorghe, se suise pe acoperișul șoprului să-l repare și și-a sucit spatele, că straturile din grădină sunt toate pline de buruieni și n-are cine să le mai curețe…
Mihai era un fiu ascultător, suna acasă în fiecare duminică, ca la oră fixă, asculta răbdător la telefon, chiar și când mama ei zicea lucruri cu care nu era deloc de acord. Acum stătea la masă, mesteca un colț de pâine cu crenvurști și privea la Raluca rugător.
Ralu, zise el, împingând farfuria și împreunând mâinile pe masă, mama iar a sunat. Zice c-am uitat cum arată. Hai în week-endul ăsta să mergem la ei? Doar vreo trei zile, promit, nu mai mult. Te rog eu.
Mihai, sâmbătă am programare la coafor, încercă s-o dreagă Raluca, deși știa și ea că scuza nu ține.
Hai, lasă, reprogramăm! o liniști Mihai, de parcă era cea mai simplă treabă din lume. Știi cum e mama… Se supără dacă nu venim. Ne-a promis și chiftele din alea bune, și plăcintă. E dor de noi, ce să-i faci.
Dar tata-socru, cu spatele, s-a făcut bine? întrebă Raluca, mai mult din complezență, căci cu Gheorghe avea o relație strict cordială.
Ei, merge el, n-o pățit nimic. Tot mereu îl doare ceva. Deci gata, am hotărât: mergem! Fac eu pe mama fericită, vineri seara plecăm, duminică seara suntem înapoi. Bine?
Raluca oftă fără să mai protesteze. În trei ani și jumătate, învățase că discuțiile cu Mihai, după ce el “hotărâse” deja, sunt ca și cum ai convinge pisica să stea cuminte la baie.
Vineri seara, și-au pus bagajul în portbagaj, un pachet cu dulciuri, Mihai i-a cumpărat mamei un pled moale, iar tatălui o sticlă de țuică. Drumul până la sat dura vreo două ore dacă nu erau ambuteiaje.
Raluca a privit pe tot drumul pe geam la salcâmii și plopii de pe marginea șoselei, la birturile cu reclame colorate de după garduri și îl asculta pe Mihai cum cânta la radio, întrebându-se dacă nu cumva vizita va merge totuși bine. Că trei zile nu-s așa de multe și că, la urma urmei, soacra chiar e o femeie de treabă.
Au ajuns când deja cădea noaptea. Casa, la capăt de uliță, străjuită de bălării, era luminată doar de un bec pal pe stâlpul de la poartă. Mihai a tras pe aleea cu pietriș, a oprit motorul, și chiar atunci s-a aprins lumina pe prispă, s-a deschis ușa larg, și a ieșit Maria Vasilievna mică, rotunjoară, într-un șorț cu flori și cu un zâmbet uriaș, de parcă toată bucuria lumii se vărsa din ea.
Mihăiță, băiatul mamei! a strigat ea cât o ținea gura, dând fuga la el, abia coborât din mașină. Deja mă gândeam că nu mai veniți! Iaca, de dimineață tot gătesc, tu nici nu știi! Răluțo, draga mea, intrați în casă, ce stați în frig?
Raluca coborî din mașină, își aranjă geaca, zâmbi cum trebuie și se lăsă îmbrățișată. Maria mirosea a ceapă călită și a ceva dulce acrișor, miros de la care Raluca simți imediat gâdilat în nas.
În casă era cald, miros de mâncare proaspătă, din bucătărie venea sâsâitul unei tigăi pe aragaz. Pe masa din sufragerie, fața de masă cu floricele, era deja pusă o farfurie cu salam de casă, ceapă, castraveți murați într-un bol, un borcan de compot și o jumătate de pâine de secară. Gheorghe, tata-socru, stătea în fața televizorului la știri. Se ridică și veni spre ei; se vedea că-i bucure că au ajuns cu bine, că s-a lăsat noaptea și fusese îngrijorat.
Ați ajuns, așa-i, zise el strângând mâna fiului, și dându-i Ralucăi din cap: Bună seara, fată. Hai, lasă geaca și vino la masă, avem cină.
Am făcut chiftele din alea bune! se auzi glasul Mariei din prag, agitând șorțul și mutând veselă pe masă. Cu cartofi, cu ceapă, și cu sos. Mihăiță, știi că-ți plac chiftelele mele?
Sigur, mama, știi prea bine, Mihai deja arunca geaca, mergea să vadă ce e în oale, adunând laude noi din partea mamei.
Raluca s-a dezbrăcat, și-a pus haina în hol și a intrat după ei. Bucătăria Mariei era mică, dar caldă. “Căldura” însemna aici fiecare spațiu ticsit cu borcane de zacuscă, plicuri cu condimente, ștergare, pungi de făină și câte un bol pe fiecare raft.
Ia loc, Răluțo dragă, i-a tras Maria un scăunel, ștergându-l grijuliu cu colțul șorțului. Cred că ești obosită. Imediat termin eu aici și mergem la masă.
Maria se învârti rapid, ridică un capac, bătu de două ori cu degetul pe masă. Când deschise ușa cuptorului, un miros de friptură umplu aerul și Raluca simți foamea acut, căci în mașină mâncaseră doar cafea din termos.
Dar atunci văzu ceva.
Maria stătea la masă cu un castron mare de carne tocată. Un munte de compoziție, unde deja zăceau vreo cincisprezece chiftele, perfecte, așezate în rânduri pe un fund de lemn și presărate cu pesmet. Soacra luă o bucată, o modelă cu îndemânare, îi dădu formă rotundă și, în aceeași clipă, mâna cu care frământase carnea se duse sub brațul stâng.
Nu doar așa, fugitiv, cum se scarpină omul când simte o gâdilătură, ci băgă toată palma cu sârg. Se scărpină acolo copios. Scoase mina fără să se spele, fără șervețel. Și o afundă direct în carne, modelând următoarea chiftea.
Raluca simți imediat un val de greață.
Privea mâna aceea o mână obișnuită de femeie, cu unghii scurte, o verighetă strânsă pe degetul stafidit, cu o plasă de riduri subțiri. Mâna aceea fusese sub braț, apoi direct în carne. Carne ce urma să devină chiftele.
Maria le trimitea la pachet chiftele înghețate, se lăuda cu ele, și Raluca le mânca și le lăuda: magicele chiftele ale mamei. Și chiar erau gustoase…
Mamă, ai ceai? strigă Mihai din camera cealaltă. Am cam înghețat, venim de pe drum.
Vin acum, vin, grăi Maria modelând frenetic chiftelele. Mai termin astea și servim masa.
Iar când luă o altă bucată de carne, Raluca văzu cum pe fundul de lemn, lângă rândurile de chiftele, rămăseseră niște urme gri acolo unde atinsese mâna soacrei. Sau poate i se părea? Raluca clipi. Totul părea la locul lui: fund, carne, chiftele, mâinile Mariei frământând.
Doamnă Maria, șopti Raluca, nu vreți să vă ajut? Fac eu ultimele chiftele și dvs puneți ceaiul.
Vai de mine, cum să las eu musafirul la muncă?! protestă soacra dând din mâini, la care Raluca se înfioră și mai tare. Tu șezi acolo, odihnește-te, omuleț drag.
Și Maria, ca să dovedească ce susținea, mai modelă o ultimă chiftea, o puse în șir, privi mulțumită la mâinile sale, le clăti la chiuvetă trei secunde, fără săpun, doar cu apă, însfăcă șorțul și le șterse rapid.
Raluca privea scena dezgustată.
Încerca să se liniștească. Doar atât? S-a scărpinat, ce mare brânză? Și bunica ei, când frământa aluat, își aranja șuvițele și n-a murit nimeni. Poate că e ea prea pretențioasă…
Dar imaginea era acolo: mână, subraț, carne.
Cina s-a ținut în sufragerie, la masa acoperită cu mușama cu margarete. Maria a pus tigaia cu chiftele aburinde rumene, parfumate, cu o crustă arămie. Lângă, bol cu piure de cartofi cu unt, castron cu roșii și castraveți, pâine, murături, compot.
Na, copii, poftiți, cârâi Maria, împingând către Raluca farfuria cu chiftele. Ia, draga mamii, ăstea-s cele mai rumene, special pentru voi.
Raluca privea la chiftele. Arătau perfect. Mari, apetisante, miroseau divin a ceapă prăjită și carne. Mihai deja își pusese două, stivui piure, tăie castravete și duse fericit la gură prima felie.
Mmmm, mamă, ceva de vis! mesteca cu poftă.
Mă bucur, Maria își înflori zâmbetul, luă o chiftea, rupse o bucată de pâine. Că-mi era teamă că n-am pus destulă sare…
Totul e la fix, Mihai deja dădea gata a doua chiftea. Tu gătești cel mai bine.
Gheorghe mânca tăcut, aprobând din cap din când în când. Om de puține vorbe, cel mai lung discurs al lui de când îl știa Raluca fusese despre schimbul de ulei la Dacia.
Tu, Răluțo, n-ai gustat! întrebă Maria, cu privire de găină grijulie, văzând că farfuria ei era aproape neatinsă. Nu-ți plac? Le-am sărat prea tare?
Nu, nu, sunt grozave, zise Raluca rapid, știind că dacă nu guste, vor apărea suspiciuni și dojeni. Doar că pe drum nu mi-a priit, cu stomacul… știți cum e. Imediat iau câteva.
Răluța rupse cu furculița cel mai crocant colț de chiftea, încercă să-l înghită. Mirosul era irezistibil, dar în minte îi revenea imaginea acelei mâini, tocmai scărpinată la subraț, frământând carnea. Avalanșa i se oprise în gât, înghiți cu greu și simți din nou o greață în stomac.
Foarte bună, reuși să spună, depărtând farfuria. Doamnă Maria, pot mânca doar piure cu castravete deocamdată, vă rog. Chifteaua chiar e gustoasă, dar nu pot mânca acum prea mult.
Vai de tine, dădu Maria din cap, mănâncă ce vrei. Eu ți-ambalez la plecare chiftele, să aveți. Am făcut multe, am zis că veniți flămânzi, după atâta drum.
Mihai îi aruncă Ralucăi o privire scurtă, apoi începu să mănânce chiftelele cu aplombul unui bărbat sănătos pentru care igiena este teorie și foamea realitate.
Raluca mesteca piure, răzuia castravetele cu dinții și încerca să se convingă că exagerează, că-n țara asta milioane de oameni mănâncă ceea ce le fac mamele și nimeni nu se plânge. Dar imaginea mâinii tot nu dispărea.
După cină, Maria strânse masa. Mihai a ieșit cu tata lui în garaj să mai vadă generatorul. Raluca rămase singură cu soacra, care turna ceai într-un ceainic vechi, ciobit la gura.
Să nu te superi, Răluțo, că am bătut la cap să veniți, spusă Maria turnând apa în cești. Îmi e drag să vă văd. Știu, cu orașul, munca, n-aveți timp… Dar la orice mamă îi stă inima dacă nu-și vede copiii.
Stăm bine, doamnă Maria, îi răspunse Raluca luând cana. Servici, casă, toate bune.
Așa să fie, draga mamii! Maria se așeză și o privi de parcă voia să-i citească fiecare gând. Și știu că tare iubiți chiftelele mele. Mihăiță tot îmi cere mereu, să-i fac la pachet. Acolo, la voi, totul e cu E-uri, cu chimicale. Ce-i de la mine e natural, carnea noastră, luată din piață de la oameni de-ncredere. Eu macin singură tot, nu mă încred în carne tocată gata.
Raluca sorbi ceaiul, se arse pe limbă, și greața îi reveni. Ceva din explicarea procesului o făcu să se gândească din nou la igiena Mariei: o întrebare obsesivă oare s-a spălat pe mâini, a spălat cănile, a atins ceainicul înainte de ceai? Simțea că la fiecare detaliu coboară într-o spirală fără sfârșit. Ai două variante: fie accepți, fie nu mai vii.
Doamnă Maria, pot merge la cameră? Mă doare puțin capul, probabil de la drum…
Te du, te du, scumpa mea, Maria se ridică repede, în dulap ai lenjerie curată, Mihai știe. Dacă ai nevoie de ceva strigă.
Raluca trecu prin hol spre mica odaie de musafiri, închise ușa, se așeză pe pat și își dădu seama că îi vine să vomite.
Fugi la toaletă, apucă la timp, apoi rămase mult în liniște, încercând să respire firesc și să se adune.
Mai târziu, Mihai intră la ea și o găsi stând ca un om care nu vrea să-și amintească nici ce a mâncat, nici ce simte.
Ce-i cu tine? o întrebă, așezându-se lângă ea. Chiar așa rău te simți?
Mihai, i-a zis cu ochii mari, pot să-ți spun ceva, dar te rog să nu țipi și nici să nu râzi.
Zi, Mihai era serios.
Și i-a povestit tot: mâna, subrațul, carnea, chiftelele, greața. Încet, să nu le audă nimeni.
Mihai o privi cu o expresie de neîncredere, supărare și uimire nu știa cum să reacționeze.
Măi, femeia nu a făcut intenționat. S-a scărpinat și ea. Ce, tu crezi că pe la sat bunicile tot dezinfectează mâinile? Asta-i viața la țară, Raluca! Bucătărie de casă.
Mihai, nu și-a spălat mâinile. Și nici săpun nu folosește, am văzut le-a trecut doar sub jet. Și dacă mă gândesc la toate pungile acelea de chiftele trimise la pachet, nu mai pot…
Și ce vrei să faci? Să-i spun mamei că gătește nespălat? Îți dai seama cât de tare se va supăra? Ea face pentru noi, cu drag, nu cu răutate!
Nu vreau să-i reproșez nimic, Raluca își strânse fața în palme. Eu doar nu mai pot să le mănânc niciodată. Nici să mă uit la mâncarea ei. Nu mai știu cum să reacționez.
Mihai se ridică, se plimbă puțin, își trecu mâna prin păr, semn clar la el de supărare maximă.
Ralu, exagerezi, se opri el. S-a scărpinat. Și tu, când mai gătești, nu te atingi de păr sau nu-ți potrivești bluza? Nu-i sala de operație, e bucătărie țărănească. Dacă te gândești mereu la asemenea chestii, te iei cu mâinile de cap.
Eu mă spăl mereu pe mâini, șopti Raluca. Înainte să gătesc, după ce ating orice, mă spăl. Asta mi se pare firesc.
Foarte bine, dar mama așa gătește dintotdeauna. Pe chiftelele astea am crescut sunt sănătos tun. Tu tot ziceai că-s gustoase.
Nu știam, Raluca îl privi în ochi. Acum știu. N-am cum să mai uit…
Ei, gata, Mihai ridică din umeri. Lasă prostiile, nu-i capăt de lume. Subraț, nu fund. Dacă ai ști cum se gătește la restaurant… Dar acolo nu vezi.
Mihai, te rog… nu-mi fă comparații. Nu-mi e mai bine așa.
Bine, oftă el, și îi puse mâna pe umăr. Faci cum vrei, nu mănânci dacă nu poți. Eu zic mamei că te-ai îmbolnăvit la burtă sau ceva, dar nu zici nimic, da? S-ar necăji tare dacă ar afla. Gândește-te ce-ar fi…
N-o să zic, Raluca și-a afundat fața în pieptul lui. Vreau doar să mergem acasă.
Mâine plecăm, promit. Zic că ai făcut febră și ne-ntoarcem. E ok?
Da, șopti ea, deși deloc nu era.
S-a întins, Mihai a stins lumina, și au stat amândoi în liniște, ascultând televizorul ce mergea încet din camera alăturată, tușitul ușor al lui Gheorghe, zgomotul lingurilor și al cănilor de pe masa din bucătărie.
Raluca s-a întrebat cum de-a trăit trei ani și jumătate fără să afle secretul chiftelelor Mariei. Se gândea la toate laudele aduse rețetei, la felul cum cerea soacrei instrucțiunile și acum simțea că acel ingredient secret poate chiar făcuse chiftelele atât de… speciale.
Dimineața, Raluca s-a trezit epuizată. Mihai era deja la masă cu părinții, sorbise ceai, discuta ceva și râdea. A mai stat Raluca pe gânduri, dar până la urmă a ieșit din cameră. În baie s-a spălat cu apă rece, și-a aranjat părul și s-a dus la bucătărie.
Răluțo, Maria sări cu grijă, Mihai mi-a zis că ți-a fost rău? Febră, ceva?
Da, dar deja îmi e mai bine, cred că mi-a picat greșit ceva de pe drum, Raluca s-a așezat la masă, evitând privirea aruncată peste platoul cu celelalte chiftele, acoperite cu tifon.
Astea de la bufetele-alea pe drum… clătina Maria din cap, punând în față ceai cu dulceață de zmeură. Eu mereu îi spun lui Gheorghe, mai bine mănânci acasă. Dar voi, tot ieșiți pe la bodegi și uite de-asta poți păți așa.
Mamă, nici măcar n-am oprit la niciun local, interveni Mihai. Doar cafea am băut din termos.
O fi de la altceva… nu s-a lăsat Maria. Organismul e delicat. Tu ia niște zmeură, te faci bine, ca la carte.
Raluca luă cana cu ceai, sorbi încet și, instinctiv, gândul i s-a dus din nou la igienă. Știa că dacă o ține așa, va sfârși și mai rău. Ori accepți situația, ori nu mai vii.
Doamnă Maria, spuse Raluca lăsând cana, vă sunt recunoscătoare pentru ospitalitate, dar, sincer, mai bine să ne întoarcem azi acasă. Mihai a zis că mă ajută.
Acum? se necăji Maria. Tocmai voiam să vă fac plăcintă, ciorbă, știi că Mihai e înnebunit după ciorba mea de varză…
Data viitoare, mamă, sări Mihai, pupând-o pe obraz. Raluca chiar se simte rău, trebuie să stea în confort, la apartament. Eu vin singur peste vreo două săptămâni, te ajut la șopron, mâncăm doar noi doi ce bunătăți vrei. Bine?
Maria oftă, privi când la Raluca, când la Mihai, și-n acea privire era ceva ce nu-i plăcu Ralucăi: probabil Maria a înțeles totul, inclusiv motivul ascuns al bolii.
Cum vreți… zise Maria mai apăsat. Vă pun la pachet chiftele. Am făcut multe, să vă ajungă o săptămână la congelator.
Raluca simți cum îi piere sângele din față, dar reuși să spună:
Mulțumim mult, sunteți foarte bună.
S-au strâns repede. Mihai a încărcat bagajul, timp în care Raluca și-a luat rămas bun de la Gheorghe, care i-a strâns mâna zdravăn: Să te faci bine, să mai veniți pe la noi!. Maria le-a întins un pachet.
Aici chiftele, i-a zis lui Mihai. Am pus și niște dulceață, și ceva slănină, știu că vă place. Să mâncați cu poftă!
Mulțumim, mamă, Mihai a pupat-o pe obraz, iar Raluca a observat că nu i-a zâmbit la schimb, doar a dat din cap și a intrat repede în casă.
Pe drum nu au scos o vorbă. Plasa cu chiftele era în portbagaj și Raluca o simțea acolo, ca pe un animal periculos. Mihai nici el nu zicea nimic. Se simțea rănit, după felul în care închidea mânerul ușii sau cum schimba oarecum brutal vitezele.
Mănâncă-le tu dacă vrei, șopti Raluca când intrau în oraș. Eu nu pot.
Ralu, Mihai oftă lung, și oboseala i se citea în glas de parcă ar fi cărat saci la abator. Știi că mama a înțeles tot ce s-a întâmplat?
Ce să fi înțeles? întoarse ea capul.
Totul. N-a mâncat nimic, apoi te-ai “îmbolnăvit”. Ne-am cărat imediat. Maria nu-i prostuță. S-a supărat și o înțeleg.
Dar pe mine mă înțelegi? zise Raluca abrupt.
N-a răspuns.
Ajunși acasă, Raluca a deschis frigiderul, s-a uitat la rafturile curate, la borcanele ei aliniate, la tocătoarele de pe care ștergea orice urmă după fiecare utilizare și a simțit brusc că aici totul e corect. Aici se spală mâinile înainte de masă. Aici nu există chiftele mouldate cu mâna ce s-a scărpinat fix unde nu trebuie.
Mihai a adus pachetul, l-a băgat direct în congelator și a închis ușa.
Tu nu mănânci? o întrebă el.
Nu, răspunse Raluca, și vocea avea o hotărâre tăcută. Sunt chiftelele mamei tale, tu le-ai mâncat o viață întreagă, fă cum vrei.
Și Mihai a plecat la duș, lăsând-o pe Raluca singură în bucătărie. S-a dus la chiuvetă, a luat săpun și s-a spălat pe mâini îndelung, cu grijă, până la coate, cum făcea înainte de a pregăti ceva de mâncare. Apoi s-a șters atent, s-a uitat la palmele curate și s-a întrebat: are rost tot efortul ăsta? Poți șterge din memorie ceea ce ai văzut deja?
N-a găsit răspuns.
Dar un lucru știa sigur: niciodată nu va mai atinge vreo chiftea din mâna Mariei. Și nimic, nici vorbă bună, nici supărare, nu o va face să mai guste vreodată.
După trei zile Mihai a prăjit patru chiftele, a pus piure, a tăiat castravete murat și s-a așezat la masă.
Guști? întinse el furculița cu chiftea către Raluca.
Nu, mulțumesc, răspunse ea. Și a ieșit din bucătărie, s-a așezat în fotoliu și a dat drumul la televizor mai tare, ca să nu audă cum mestecă Mihai.
Raluca înțelese că vizita aceea schimbase ceva între ei ceva ce poate nu se va repara prea curând. Și toate acestea, din cauza unei simple mâini, de femeie. O mână ce a făcut ce făcea toată viața la sat.
A închis ochii și a hotărât să nu se mai gândească la asta. Poți merge înainte doar dacă nu te mai obsedează micile detalii. Poți trăi liniștit dacă alegi să gătești cu propriile mâini și nu te mai lași frământat de trecut.
Viața, până la urmă, nu e mereu curată ca-n farmacie, dar unele limite ca încrederea și liniștea sufletească sunt făcute să nu fie trecute.
