Nu-i așa că acea femeie, cu chip de făcârdă însetată, e mama lui? îmi răsuna în minte glasul ei, cuvintele Eroarea tinereții mele bătânduse în urechile mele ca un clopot de biserică.
N-am știut altceva despre mine decât că am fost găsit, plângetor de foame și de spaimă, pe treapta din faţa casei din Botoșani unde locuia o fetiță. Mama copilului, poate încă avea puțină conștiință, a înfășurat bebelușul întro pătură groasă, a pus deasupra o batiste din puf de capră și la așezat, strigând, în cutia de carton. Nu voia, cred, să-l lase să înghețe.
Nu am găsit nicio notă cu numele meu, cu data nașterii, cu originea. Doar în mâna mea strângea un colier de argint, mare, în formă de literă A o moștenire de la mamă. Colierul nu era dintro vitrină, ci o lucrare de un bijutier de seamă, semnată cu ștampila sa.
Polițiștii au încercat să-l caute pe acea mamă necugetată, dar s-au împotmolit. Bijutierul care făcuse colierul murise de bătrâneţe, iar în registrele lui nu rămăsese nicio înregistrare despre acea piesă.
Așa mau înscris la căminul de copii: Alexandru Necunoscut. Un alt copil de stat, pe lângă mine.
Întreaga mea copilărie am petrecut în cămin, pe cheltuiala statului, cu toate beneficii sociale. Milipsea dragostea părintească și visam la ziua în care aș găsi un tată și o mamă.
Probabil a făcut ceva cumplit mama mea. O să apară și mă va lua de aici, mă gândeam, ca și frații mei de nenorocire.
Când am ieșit din cămin, în viața mare, educatoarea mia pus colierul la gât și mia povestit totul.
Asta înseamnă că mama voia să fiu găsit?, am întrebat.
Poate! Sau poate că ai smuls colierul din gura ei fără să vrei. Copiii mici se cațără tot ce le stă în cale. Colierul era strâns în pușca ta, fără lanț, a speculat ea.
Statul mia oferit un apartament mic, dar al meu. Am intrat la un colegiu tehnic, am absolvit și mam angajat la un service auto.
***
Îl întâlnisem pe Andrei întâmplător: ne-am ciocnit pe stradă în Iași. Inițial doar neam lovit, iar din mâinile ei au căzut pe jos revistă de modă pe care o ținea strâns. Apoi am încercat să adun restul, căzând cu un pas greșit și lovind cu capul pe el. Lovitura a fost atât de puternică încât amândoi neam scos lacrimi și scântei din ochi, și am stat acolo, în mijlocul mulțimii, privindune prin lacrimi și zâmbind. În acel moment am înțeles că mam îndrăgostit pentru totdeauna.
Trebuie să îndrept greșeala mea! Vă invit la o cafea să vorbim!, iam spus.
Andrei a acceptat fără să ezite, pentru că îi părea drăguță stângăcia mea de ursuleț.
Simt că te cunosc de viață!, mia spus după cinci minute de cunoștință.
Și eu la fel!, iam răspuns.
Neam întâlnit des, nu neam uitam niciun minut, neam sunat și neam scris. Simțeam fiecare suflare a celuilalt. Dacă mă lovisem la muncă, Andrei apărea imediat la telefon.
Ești eu, eu sunt tu! Simt că ești destinul meu!, iam mărturisit. Miar părea rău să nu îţi arăt părinţilor mei, căci nu am pe nimeni.
Dar eu sunt aici pentru tine! Sunt sigură că părinţii tăi mă vor plăcea, mia răspuns ea.
***
Așa că e băiatul din căminul de copii al tău? Eşti nebună? Acolo toţi sunt sălbatici, nepăsători! a exclamat, cu mâna pe inimă, Lidia Vasilache, mama Andrei, căzând cu o voce aspră în scaunul de piele.
Mamă, dar Alexandru e un băiat bun, vesel! Nu poţi să-i judeci pe toţi la fel! De ce ești așa?, a încercat să-l apere fiica.
Bine, draga mea! Înainte să judeci pe cineva, trebuie să-l vezi și să vorbeşti cu el! Adul, să ne facem o idee despre el, a intervenit tatăl, Ion Roman, ofițer de resurse umane.
Vă rog, nu e pentru că vrem săne căsătorim cu un sărman fără nume! Ce dacă părinţii lui sunt morți? a strigat Lidia, iritată.
Vom înțelege totul când îl vom vedea, a replicat Ion, cu un zâmbet amar.
Lidia sa retras, închisă în camera ei, lovind ușa cu mâna. Ion ia trimis un clinchet către Andrei:
Nu-ţi face griji, vom reuşi!
Mulțumesc, tată!, a sărutat Andrei pe obraz și a întrebat: Îl pot invita pe Alexandru să vină sâmbătă?.
Desigur! Vreau să văd pe cine a îndrăgostit fiica mea.
***
În ziua stabilită, Alexandru, îmbrăcat elegant, cu două buchete în mâini (pentru Andrei și viitoarea soacră) și un tort, a bătut la ușa apartamentului ei.
Andrei la condus în bucătărie și a strigat:
Mamă, tată, iată-l pe Alexandru, al meu prieten!.
Ion ia strâns mâna, Lidia a luat florile și, brusc, sa pălit ca un curcubeu pierdut în ceață. A rămas fără cuvinte, de parcă limba ia pierit. După câteva clipe, a chemat pe toţi la masă.
Îmi cer scuze, am fost prea emoţionată, a explicat.
În timpul cinei, Lidia a întrebat:
Alexandru, ce colier interesant ai. Se vede că nu e produs în serie.
Este singura amintire a mamei mele. Când mau găsit la cămin, îl țineam strâns în palmă.
Lidia nu a mai pronunțat niciun cuvânt toată seara, se juca doar cu o mazăre verde pe farfurie.
Ion, viitorul socru, a găsit subiecte comune cu tănul: fotbal, schiuri, pescuit.
Ce băiat minunat!, a exclamat când Alexandru a plecat.
Minunat? Nul cunosc pe nimic altceva decât o lipsă de etichetă și de educație! a izbucnit Lidia, furioasă.
Ce? Ce te supără?, a întrebat Ion, surprins.
Lidia sa întors spre fiica ei și a strigat:
Trebuie să te despui de el, chiar acum!.
A închis ușa camerei.
***
Ce să fac? Ce să fac?, se zbătea în minte, panică și gânduri năstrușnice. Cum e posibil ca două suflete să se întâlnească sub un cer atât de mare?. Sa aplecat pe o fotografie veche, ascunsă în vitrina cărții, unde se vedea o tânără cu un colier identic pe gât.
Așadar nu lam pierdut atunci! Acel mic hoț la smuls de la mine!, a gândit. A pus fotografia în buzunar:
Nu trebuie ca Ion și Andrei să vadă asta acum! Trebuie să inventăm ceva!.
Lidia nu a dormit toată noaptea. Singura idee ia venit: să îl convingă pe Alexandru să plece din oraș pentru totdeauna.
Îmi poţi da numărul lui, să îi cer scuze pentru tot ce sa întâmplat?
Andrei, neștiind nimic, ia dat cu drag numărul lui Alexandru.
Lidia, singură în casă, a sunat imediat:
Alexandru, bună! Poți să vii azi în jur de o oră?.
Desigur, vin fără întârziere.
Întro oră, Alexandru a bătut la ușa ei, cu faţa palidă și ochii umezi.
Trebuie să vorbim, a spus ea scurt și la condus în camera.
Alexandru, trebuie să te desparţi de Andrei. E un secret. Promite că nici fiica mea, nici eu nu vom afla.
Înțeleg, jur, a răspuns el, tremurând.
Alexandru, Andrei este sora ta! a strigat Lidia, arătândui o poză cu colierul ei.
Mămă?, a întrebat el, cu lacrimi în ochi. Și tatăl?
Lidia a negat cu capul:
Ion nu e tatăl tău. Eu am fost cu Vasile, apoi a plecat la școala militară. Când am aflat că aștept un copil, ma lăsă. Am fugit la bunica, iam spus că bebelușul a murit, iar eu lam lăsat la cămin. Apoi mam întors, neam căsătorit. Asta e povestea.
Dar eu? Ce înseamnă pentru mine?
Ești greșeala tinereții mele, nu poţi să distrugi tot ce am construit. Eşti un intrus în viața mea, pleacă și nu te mai întorci!.
Alexandru a rămas fără cuvinte.
Nu poate să fie adevărat?, a răspuns el cu vocea sfâșiată.
Lidia a strigat din nou: Nu există altă cale!.
Alexandru, cu greu, sa ridicat:
La revedere, Lidia Vasilache! Nu voi dezvălui niciun secret.
Eu le voi spune tatălui meu!, a strigat Ion din fundal.
În acel moment, Andrei a apărut la uşă, cu braţele încrucișate, privind cu furie spre mamă.
Te-am crezut întotdeauna o persoană bună, mamă, dar ești o bestie! Nu pot să cred așa ceva!.
Îmi pare rău, soră!, a murmurat Alexandru, plecând cu capul plecat.
A fugit ca o balonă de săpun sparte, dorind să dispară.
Câteva zile mai târziu, sa înscris la recrutarea pentru Armată, în zona de conflict. Ion și Andrei au venit să-l vadă plecând. Ion la îmbrăţiat pe umăr, ca un tată adevărat.
Fii puternic, fiule! Noi suntem familia ta. Așteptăm să te întorci.
Andrei ia sărutat fruntea și ia șoptit:
Întoarcete, frate, te iubim.
Alexandru a simțit căldura în suflet. Nu avea mamă, dar nu era singur în lume. Avea un tată și o soră. Doar că, din păcate, a iubit pe Andrei mai mult decât pe sora lui.
Lidia a rămas singură. Ion a plecat de lângă ea, spunând că nu a mai putut suporta aşa de urâtă trădare. Ea a continuat să-l învinuie pe Alexandru pentru toate greșelile, mereu în întârziere.
Sper că povestea va atins inimile. Vă invit să reţineţi și să comentaţi cu gândurile voastre.
