— Cum de te-ai lăsat păcălită, proastă ce ești! Cine te mai vrea acum cu un copil? Și cum o să-l crești? Nu am să te ajut, să știi! Te-am crescut eu, și acum să-mi mai ții și povara ta? Pleacă din casa mea, să nu te mai văd!
Ana asculta strigătele, cu ochii în pământ. Ultima speranță că mătușa ei o va lăsa să rămână măcar până își găsește de lucru se năruia în fața ei.
— Dacă ar fi trăit mama…
Tatăl nu-l cunoscuse, iar mama murise acum cincisprezece ani, lovită de un șofer beat la trecere. Autoritățile se pregăteau s-o ducă la orfelinat când apăruse o rudă îndepărtată, verișoara mamei. Aceasta o luase în grija ei, având casă și salariu de învățătoare.
Trăiau la marginea unui oraș la sud, aproape de graniță, unde vara era caniculară, iar iarna ploioasă. Fata avea haine curate și mâncare, dar viața nu era ușoară — munca la curte și grădinăritul o țineau mereu ocupată. Învăța bine, terminase liceul și se înscrisese la Universitatea Pedagogică din Chișinău. Anii de studii zburaseră, iar acum se întorcea acasă, cu inima grea.
După ce se potoli din furie, mătușa Elena izbucni din nou:
— Pleacă, să nu te mai văd!
— Mătușă, te rog…
— Am spus!
Ana luă geamantanul și ieși. Cum de ajunsese aici? Umilită, respinsă, și acum însărcinată… Hotărâse să spună adevărul, deși știa că nu va fi înțeleasă.
Trebuia să găsească un adăpost. Mergea pe străzi, pierdută în gânduri, sub soarele arzător. În grădinile din jur, merele și prunele se cocodeau grele, iar vița de vie atârna de pergole. Aerul mirosea a dulceață de gutui și plăcinte proaspete. Îi era însetată. Se apropie de o poartă unde o femeie stătea lângă o masă:
— Doamnă, ați putea să-mi dați apă?
Maria, o femeie voinică în cincizeci de ani, o privi:
— Intră, dragă.
Îi dădu un ulcior cu apă rece. Ana se așeză pe o bancă și bău lacom.
— Pot să stau puțin? E cald…
— Stai liniștită. De unde ești? Văd că ai bagajul.
— Am terminat facultatea. Vreau să predau la școală, dar nu am unde locui. Știți pe cineva care închiriază o cameră?
Maria o studiează: fată cuminte, dar cu privirea obosită.
— Poți sta la mine. Nu cer mult, dar să plătești la timp.
Ana, necrezând norocului, o urmă. Camera era mică, dar luminoasă, cu geam spre grădină — un pat, un dulap vechi. Se înțeleseră repede, iar Ana plecă spre Primărie să-și rezolve actele.
Zilele începură să alerge: lucru, casă, pregătiri. Se împrieteni cu Maria, care-i povestea povești de pe vremuri. Seara beau ceai sub vița de vie, învățând una de la alta.
Sarcina trecu ușor. Ana mărturisise totul: dragostea de la facultate cu Andrei, fiul unor profesori bogați care o respinseseră. Când aflase de copil, el lăsase bani pe masă și plecase. Dar ea hotărâse să-l păstreze.
— Ai făcut bine, dragă. Copilul e o binecuvântare, o să-ți fie sprijin, zise Maria mângâind-o pe cap.
La sfârșitul lui februarie, Ana născu un băiețel sănătos, pe care-l numi Victor. În spital, auzi de o bebelușă abandonată de mama ei, soția unui căpitan de poliție. Fata, slabă și micuță, o cuprinse cu milă. Începu s-o hrănească, iar când sosi tatăl fetiței — un om cu ochi albaștri și încruntături serioase — Ana îi ceru să o ia pe amândoi sub aripa lui.
În ziua externării, un mașinuță împodobită cu baloane albastre și trandafirii aștepta la intrare. Căpitanul Radu, cu Victor în brațe, o ajută pe Ana să urce. Maria, lângă ea, zâmbea cu ochi umezi.
Orașul vorbi mult despre asta: cum o fată singură, respinsă de toți, găsise iubirea unui om bun. Căci viața, uneori, țese firul norocului din cele mai neașteptate locuri.
