Jurnal – Cheile
Îl iubesc! Și tu tot cu prostiile tale vii! Nu mai vreau să aud nimic! Doar mă invidiezi, de asta te bagi unde nu-ți fierbe oala! Lasă-mă în pace, ocupă-te de tine!
Nu țipam. Țipam atât de tare, că și vecinul nea Vasile, surd și bătrân, ieșit la garajul lui să bricoleze, s-a întors, mirat. El, curiozitatea nu-l caracteriza, deci clar, strigam prea tare.
Motive ar fi avut destule… Cel puțin, așa mi se părea.
Pentru mine, starea de îndrăgostire era cumva starea firească a sufletului. Chiar dacă uneori aveam pauze, doar mama și sora mea, Crina, ar fi observat. Doar ele mă știau cu adevărat. Dar de când nu mai era mama pe lume, iar Crina refuza să mă mai înțeleagă, mă simțeam tot mai pierdută.
Fără huruitul acela interior al îndrăgostirii, nu trăiam existam pur și simplu. Ochii mă trădau, gândurile se împrăștiau, nervii mă trădau, iar colegii începeau să se ferească de mine cu vorbe de genul:
Poate-ți iei niște ceaiuri de valeriană? Nu știu, Ema, te-ai schimbat
Strângeam din buze la astfel de remarci și mă gândeam numai vorbe urâte de-ale mele despre aceste doamne.
Pe ele le aștepta bărbatul acasă, copiii tropăiau prin apartament… Eu nici casă, nici bărbat! Și nici nu se prea întrevedea la orizont. Da, îl am pe Radu, băiatul meu, dar să zici că-i norocos ar fi prea mult spus. Nici pe lângă copiii Crinei n-avea cum să țină piept. Vlad e fotbalist și premiant la școală (ia de vezi unde pică teoria că dacă-ți merge mintea la sport, nu-ți merge și la școală), iar Irina e deja vedetă la dansuri și la cor, pleacă tot timpul pe la concursuri cu ansamblul. A văzut lumea cât n-am apucat să văd eu în toată viața.
Și asta mă rodea. De ce? Că și eu mă înscrisesem la cercuri, pe vremuri, dar cum mi se făcea lehamite, plecam imediat și căutam altceva. Ce poți face, dacă inima îți dictează?!
Tata mă lăsa de obicei în pace. Mama însă, ofica… Oricum, lecția am învățat-o repede: să-ți asculți vocea interioară, că altă viață n-ai! Nimeni nu-ți va aduce fericirea pe tavă.
Nici Crinei nu-i placea să iasă din schemă. Ea, cu cărțile, eu, cu discotecile:
Ai să vezi Crinuța, or să râdă băieții dacă le știi tu pe toate! A zis bunica că femeia nu trebuie să fie mai deșteaptă decât bărbatul!
Așa, și ce? Ce-mi trebuie mie acum băieți? Bunica n-a zis așa!
Cum nu, că-mi amintesc perfect!
Ți-amintești tu pe sărite. Bunica zicea că o femeie deșteaptă nu arată superioritatea asta când iubește un bărbat. E altceva, nu?
Bine, hai, nu-mi mai umple capul! Ajută-mă cu părul, mă așteaptă Marius!
Eu o tulpam grăbită pe ușă, Crina cu cartea pe canapea. Două ore de liniște se făcea-n toată casa noastră prăznic!
Crina, firește, o iubeam. Cum să n-o iubesc? Doar pe ea o aveam. Știa că nu sunt rea, doar aiurită, dezordonată, cu sufletul nepieptănat, dar nu aveam răutate. Mai degrabă, aveam un soi de bunătate moare-n soare, multă. Căram acasă animăluțe rănite de pe stradă. Nu m-am lăsat până nu au rămas la noi. Pisicile și câinele, salvate cu lacrimi și rugăminți, au trăit mulți ani din grija mea. Părinții știau că dacă mă încăpățânez, nu renunț: bine, dacă ai grijă doar tu de ele și nu transformăm casa în zoologic…
Am acceptat fără să crâcnesc, niciodată n-am cerut surorii să scoată câinele afară sau să facă curat după pisici. Uneori, Crina zicea ironic că pe animale le iubesc mai mult decât pe oameni.
După liceu, drumurile noastre s-au separat. Crina s-a mutat la bunica, avea institutul aproape, și toți am fost mulțumiți. Bunica s-a bucurat de grijă, Crina de un ceas în plus de somn.
S-a căsătorit repede cu Sergiu. O nuntă simplă, dar plină de râsete. Bunica a ținut să spună clar:
Aici veți locui voi, dragi copii! Vă las apartamentul, iar Emei camera bunicului, cea de la comun. În fond, sunteți surori, vă luați soarta de mână și mergeți împreună…
Pe Radu, primul nepot, bunica l-a cunoscut înainte să se ducă. Deja bolnavă, a luptat cât a putut, dar s-a stins când Vlad avea doi ani. Crina a plâns mult atunci…
Părinții nu au contestat hotărârea bunicii. Crina merita apartamentul. Eu nu m-am supărat. Eram prinsă în altă poveste romantică și nu mă interesa cui rămâne ce. Aveam iubire!
Deși, nu era deloc iubire. Mai degrabă, ardoare, furie, iluzie. Eu mă dădeam toată, el abia se sinchisea de mine: veneam la el, făceam curat, găteam, să fie bine. Niciodată nu mă lăsa să stau peste noapte.
Știi, Ema, eu sunt un burlac bătrân, și mi-e greu…
Avea atelier de pictură, și-mi promitea portret, dar nu mă lăsa să-l vizitez oricând. Era loc sacru. Am primit, la despărțire, portretul meu pictat pe la început dovadă că-i inspirasem ceva. L-am rupt în bucăți și am zis în gând:
Poate eu am să găsesc totuși fericirea. Tu, nu cred!
Despre soarta lui n-am mai aflat. Oricum, n-aveam timp. A apărut Radu, băiatul meu, dar nu a fost nici pe departe păpușa-din-vis. Nu semăna deloc cu tatăl său, pictorul genial: era cuminte, iubea mingea, șahul. A ales singur un club după școală. Eu bombăneam:
Ce găsești tu la șah? Nu e plictisitor?
Plictiseală nu era deloc. Pentru băiat, jocul avea frumusețea unui dans pe note nevăzute. Dansa prin cameră când deslușea o partidă dar doar când nu mă vedea. Eu nu-i toleram acele dansuri.
Dansurile nu-s pentru băieți! Oprește-le!
Singura care-l înțelegea era Irina, verișoara lui. Relațiile dintre mine și suroră nu le pricepea, dar știa de la bunica: Rudele-s rude, nu-i laș să te lepezi de ale tale. Irina asculta mereu cu răbdare poveștile lui Radu despre logica șahului și muzica tainică ce o auzea numai el.
Copiii nu aleg cu cine să se joace, părinții fac regulile. Iar eu făceam adesea interdicții, după fiecare ceartă cu Crina. Interziceam lui Radu să-și vadă verișorii.
El reacționa singur cu ce putea: crize de nervi, greve la mâncare. Știa că, la un moment dat, cedez:
Fă ce vrei! Nu mai suport smiorcăiala ta!
Cum de m-am certat cu sora mea? Totul a pornit după ce am aflat cum bunica a împărțit casele…
Nu e corect! Suntem amândouă nepoate!
Nu-i vina mea, Ema! Vrei să vindem și să împărțim banii? Nu vreau scandal!
Nu! N-am nevoie de mila ta! Bunica te-a iubit mai mult, de asta ai primit tot!
Nu-i adevărat! Și eu te iubesc, și mama, și tata…
Ce fel de iubire e asta, dacă nu mă înțelegeți? Eu nu am nevoie de apartament, am nevoie să simt că mă iubește cineva!
Ema…
Gata! Nu mai vreau să vorbesc!
Supărarea a crescut, s-a cuibărit între noi, adunând de ici, de colo, tot felul de vechi nemulțumiri. Parcă auzeam un glas șoptindu-mi: Ții minte, Ema, când Crinei i-au cumpărat păpușă cu rochie roz, iar tu ai primit una verde? Ai vrut exact ca ea, dar nu ai primit! N-ai uitat, nu?
Toate acestea jucării, haine, un ruj râvnit pe care l-a primit Crina și mai târziu case separate, copii premianți la ea, la mine doar liniște toate erau cărămizile unui zid urât făcut din dezamăgiri.
La Crina, ghemul ăla de resentimente era mai mic. N-avea talent să se agațe de amintiri rele. Ea își sufla mereu supărarea, ca să poată ajunge la inima mea.
Apoi și părinții s-au dus, în același an. Durerea a fost atât de mare că am uitat orice ceartă. Ne-am strâns una pe alta, încercând să găsim un pic de consolare.
În urma lor, am primit apartamentul. Crina a renunțat la orice pretenție un gest ce m-a liniștit pe moment.
Așa m-am gândit că o să faci și cu acesta, să-l iei tot tu…
De ce vorbești așa, Ema? Suntem oare străine?
Poate… Parcă nu m-ai înțeles niciodată, Crina.
Poate nici tu pe mine. Dar asta contează atât de mult?
Normal că da! Dacă oamenii nu se înțeleg, de ce să fie împreună?
Poate ca să-ncerce, totuși, să se înțeleagă. Nimic nu se dă gratis în lumea asta.
Eh! Asta mă pricep și eu, mai bine decât tine! La tine totul a fost simplu: soț bun, casă frumoasă, copii cuminți. Pe când eu… singură mereu.
Nu-i chiar așa, Ema. Și Radu, ce e cu el?
E mai mult al tău decât al meu. Mai mult acolo stă! Eu trudesc, nu-l pot opri.
Îi place la noi. E liniște…
Exact! Eu sunt mereu vinovată, nu-i așa?
Ema, nu am zis niciodată asta!
Ba da! Mereu mă dai exemplu negativ, pe mine și pe băiatul meu! Vă deranjează că nu-s ca voi!
Auzi ce vorbești?
Când a venit Sergiu după Crina și a găsit-o plângând în curte, a mângâiat-o pe umeri și i-a zis:
Las-o, are caracterul greu. Nu s-a frânt destul viața.
Crina s-a speriat auzind asta:
Să nu spui așa! Poate o să pățească ceva… Mi-e milă de ea, oricum.
Asta e bine că o compătimești. Nu știe cine o iubește, poate n-o să afle niciodată…
Tot sora mea rămâne! Trebuie s-o iubesc, că n-are cine altcineva. Radu-i prea mic.
O pace fragilă a urmat. Crina făcea orice să nu meargă de tot sfoara ruptă între noi. Era subțire, dar nu lăsa să se rupă.
Bărbații pentru mine au venit și au plecat, fără urmă, fără să lase altceva decât neînțeles și gust amar. Fiecare spuneau la început:
Ema, nu sunt pregătit de ceva serios. E complicat. Mă-nțelegi, nu-i așa?
Băteam din cap, înțelegeam, și tot așa: la început pricepeam regulile, apoi le uitam. Sfârșeam părăsită și confuză, ca și când nu aș fi știut de ce iar rămân singură.
Mă dădeam toată, încercam să fiu cum i se potrivea bărbatului, să-i dau cheile fericirii mele dar ciudat, nimeni nu părea să le vrea…
Radu, pe vremea acelor iubiri, locuia aproape permanent la sora mea. Nici Sergiu, nici Crina nu s-au opus. Îl luaseră ca pe copilul lor. Aveau spațiu, Vlad împărțea patul suprapus cu el, aveau calculatoare, tot ce le trebuie.
E deștept, Ema! Merită o școală de matematică.
E bine. Mie-mi convine că-i cu Vlad, sunt colegi. Poate vrei să-l ții mai mult, la voi. Știi cum e la mine, abia încep să mă redresez.
Să rămână la noi, dacă așa e mai bine.
Mulțumesc! Dan e minunat, a și spus că vrea să fim familie toți trei!
Ți-a făcut cerere oficială?
Nu încă, dar urmează! Acum, doar să nu mi-l zăpăciți! Ajutați-mă! E singura mea șansă…
Crina nu-l plăcea deloc pe Dan. Era cam arogant, ușor cinic și cu glume ciudate. Simțea că nu are sentimente curate față de Ema, dar n-a zis nimic.
Când a aflat că Dan o obligă s-o vândă apartamentul primit de la părinți, a fost un șoc. S-a întâmplat într-o după-amiază, când a găsit încălțămintea băieților aruncată la ușă, amestecată și murdară. Irina i-a ieșit în cale neliniștită:
Mamă, nu te speria, dar… Radu… I-am pus gheață, dar tot rău se simte…
Nu a mai așteptat detalii. S-a dus direct în camera băieților. Radu, cu fața la perete, ținând un pachet de gheață la ochiul vânăt.
Ce s-a întâmplat, dragul meu?
Nimic…
Asta era grav. Îl cunoștea dacă tăcea, fusese o mare nedreptate. Nu îi era rușine cu lacrimile sale la Crina, știa că îl va înțelege.
S-a urcat lângă el pe patul de sus, l-a strâns și l-a întrebat:
Dan?
Băiatul a izbucnit în plâns. Își apărase mama, încercase să-l oprească pe Dan, care-i sucise mâna Emei. Pentru prima dată, a înțeles că nici Dan n-o iubește pe mama. Totul era un interes, nu dragoste autentică. Cum zicea Irina?
Dragostea se aude, ca muzica. Nu pricepi? E ca un dans, când o auzi
Se pare că nu toți aud…
Radu l-a confruntat pe Dan, dar a sfârșit cu ochiul umflat. S-a dus la Crina. Acolo era căminul lui.
Crina l-a ascultat, l-a îmbrățișat și apoi a încercat s-o sune pe Ema. Nu a răspuns. Dar hotărâtă, i-a zis lui Sergiu să o ducă la ea.
A găsit-o pe Ema plângând pe bancă. Dan plecase, după ce și-a făcut bagajele și i-a aruncat cuvinte grele:
Tu nu înțelegi! Eu îl iubesc!
Pe cine, Ema? Pe ăsta care ți-a ridicat mâna la băiat?
El nu e al meu, îl ai tu! Radu stă mai mult la tine! Toate problemele noastre, să știi, sunt de la tine! Mi-ai luat totul!
Eu? Ce ți-am luat?
Viața mea. Cheile mele…
Ce chei?
Am amuțit. Ne-am privit, urlam una la alta ca niște străine, rușinos de tare. Oare astea am învățat de la părinți? Asta am primit moștenire de la bunica? Unde a dispărut tot ce ne lega? Simțeam că se rupe firul nostru și nu se mai poate reface.
Am lăsat vorba să curgă mai blând:
Ce chei, Ema? La ce te referi?
Cheile de la fericire… Tu le ai! Eu, nu…
De-abia atunci am priceput. M-am apropiat și am cuprins-o strâns, ca pe vremea mamei:
Hai la mine, vino aici! Of, Ema… de ce ești tu așa…
Proastă? Asta vrei să zici? s-a smuls ea.
Nu, deloc! Ești fragilă și ai atâta nevoie de iubire… Dar nu pot înțelege cum poți să-ți lași copilul la voia sorții pentru un om. E greșit, Ema. Iar cheile… Eu nu ți-am luat nimic. Abia mă descurc cu ale mele. Poate că asta e diferența: tu mereu le dai altora, eu le țin mai bine în mână.
Și cine are dreptate?
Habar n-am. Viața ne învață oricum.
Pe mine deja m-a învățat… Cum să mai trăiesc? N-are nevoie nimeni de mine.
Eu am nevoie! Și Radu la fel! Nu-i de ajuns asta?
Poate… dar nu știu…
Pornește de aici. Restul va veni, Ema.
Și dacă nu vine?
Atunci ai greșit ușa. Cheile tale sigur nu-s pentru ea. Dar ușa la care s-ar potrivi, rămâne mereu închisă. Tu vrei să-ți trăiești viața pe hol?
Nu!
Atunci bine! Vii acasă la Radu?
Nu mă iartă…
O să fie greu. Dar hai! E băiat deștept. Nu-l lăsa fără mama lui! Să nu mai lungești chinul. Sergiu, dă-i un șervețel! Îmbracă-te și hai la copii!
Și un tată vitreg avea să apară pentru Radu, mult mai târziu. Ema urma să găsească într-un final ceea ce și-a dorit mereu. Băiatul avea să rămână în familia noastră, simțindu-se cu adevărat acasă, iar legătura cu noul bărbat al mamei va crește. Pe peronul gării, la plecarea spre armată, când și-a luat rămas bun, Radu l-a îmbrățișat pe Sergiu și i-a zis:
Ai grijă de mama!
Iar bărbatul înalt, cu fire albe prin păr, i-a strâns mâna cu înțelegere:
Și tu, ai grijă de tine, fiule! Noi te așteptăm!
Știu!
