Cheile
Il iubesc! Iar tu îmi vorbești de tot felul de prostii! Nu vreau să te mai ascult! Tu doar mă invidiezi, de aia tot bagi nasul unde nu-ți fierbe oala! Lasă-mă în pace, te rog! Vezi-ți de treaba ta!
Sorina nu doar că ridica vocea; ea țipa atât de tare încât până și moș Vasile, vecinul de deasupra, care se chinuia cu bicicleta la garaj, s-a întors să vadă ce se petrece. El nu era omul să bage nasul în treburi străine, deci clar, Sorina țipa mai tare decât trebuia.
Avea și motive…
Sau cel puțin așa simțea ea.
Starea aia de îndrăgostită era pentru Sorina un fel de ritm interior, o stare de suflet. Pauzele, când și dacă apăreau, erau atât de scurte că doar cine o cunoștea pe Sorina ca pe buzunarele lui le putea sesiza iar oamenii aceștia erau doar doi: mama Sorinei și sora ei. Iar mama nu mai era, și sora, Camelia, refuza cu încăpățânare s-o înțeleagă.
Fără starea aceea, Sorina simțea că nu trăiește, că doar merge din inerție. Privirea îi devenea pierdută, gândurile haotice, simțea că nu se poate aduna și că toată lumea se dă la o parte de lângă ea, cu vorbe de genul:
Sorino, ai nevoie de niște ceai de tei? Prea greu e cu tine în ultima vreme
Sorina strângea buzele, scrâșnea ușor din dinți și le băga pe toate la cap, clocind gânduri nu tocmai prietenoase despre aceste femei ciudate.
La ele, vezi bine, sigur e totul minunat! Soțul acasă, copiii veseli Dar ea? Fără bărbat, fără casă! Da, are un fiu, dar nici pe departe nu-i ca și copiii Cameliei. Iar la Camelia nici nu se compară! Băiatul cel mare, Andrei, e olimpic la matematică și bun fotbalist. Mezina, Ioana, dansează și cântă în ansamblu, mereu la spectacole și concursuri. La nici zece ani, a văzut cât nu vede un om într-o viață.
Și e tare greu să nu-ți pară rău! Și Sorina a fost la tot felul de cursuri când era mică, dar nu stătea nicăieri, se plictisea repede. Ce era să facă? Inima nu se comandă! Dacă nu-i plăcea, pleca și căuta altceva.
Așa trebuie trăit! Să-ți asculți sufletul! Oricum nimeni nu-ți aduce pe tavă fericirea: Ia-o, Sorino, pentru tine am lăsat-o!
De mult și-a însușit Sorina asta. O vedea pe Camelia cum buchisește la cărți și îi râdea în față:
Să vezi tu, Camelia, înveți de te miri ce! Cine te ia de nevastă așa de deșteaptă? Ți-a zis bunica, nu? Femeia nu trebuie să fie mai deșteaptă decât bărbatul!
Nu contează, n-am nevoie de băieți deocamdată. Și nu asta a zis bunica…
Ba da, așa spun eu!
Nu, greșit ții minte. A zis că o femeie cu minte nu-și arată superioritatea dacă iubește. E altceva.
Lasă-mă cu filozofiile! Hai mai bine ajută-mă la coafura asta! Mă așteaptă Radu!
Sorina fuguța la întâlnire, iar Camelia rămânea cu cartea în brațe pe canapea. Vreo două ore de liniște; un fel de sărbătoare la ei în casă.
Pe Camelia sora o iubea cu tot sufletul, n-avea pe altcineva, și-i cunoștea fiecare umbră din fire. Sorina nu era rea. Poate mai dezordonată cu sentimentele, uneori aeriană, dar nu răutăcioasă. Dimpotrivă! Avea grija animalelor, aducea acasă căței și pisici de pe stradă, iar părinții, văzând că nu o pot opri, au acceptat, cu condiția clară să nu facă din apartament o menajerie. Sorina a respectat, singură le-a îngrijit, niciodată nu a cerut ajutor de la Camelia. Uneori, Camelia chiar credea că Sorina iubește animalele mai mult decât oamenii.
Sorina, mama ne-a rugat să mergem la bunica să ajutăm la curățenie.
Du-te tu, mie nu-mi arde! Am treabă!
Ce treabă, lasă că te știu eu!
Ce contează? Importantă! Motanul ăsta merge greu, trebuie dus la veterinar.
De o săptămână îl tot duci!
Și ce dacă? Ce, tre să-l schimb pe Bursuc cu treburile bunicii?! Ea-i încă vrednică, dar motanul nu se poate descurca singur.
Discuții, certuri, și Camelia ajungea la bunica singură, iar Sorina își scotea bluza cea mai nouă din dulap. Radu era deja la scară, iar Bursuc doar un pretext să nu facă ce nu-i plăcea: curățenie.
Fetele au terminat liceul diferit: Camelia cu diplomă de merit, Sorina cu multă lejeritate adică, ca lumea bună, binișor.
La alegerea profesiei, Sorina n-a stat pe gânduri: visa să devină cofetar. De mică se lipea de geam la cofetării, nici nu conta dacă primea sau nu prăjituri. Îi plăcea să le privească mai mult decât să le mănânce, și după acasă făcea prăjituri din plastilină, copiate după cele văzute.
Și iar s-au separat drumurile: Camelia s-a mutat la bunica, care între timp nu mai făcea față singură. Apartamentul era aproape de facultatea unde studia Camelia, totul părea logic. Bunica avea ajutor, Camelia dormea cu o oră mai mult, liniște în casă.
Pe iubitul ei, Andrei, Camelia prima dată l-a prezentat bunicii.
Stați aici, copii, încăpem cu toții!
Au făcut repede nuntă, s-au mutat la bunica, fără ascunzișuri: apartamentul urma să rămână Cameliei. Sorina camera din casa bunicului, cea veche, în garsonieră.
Bunica și-a văzut primul strănepot pe Andrei și a apucat să-l țină și în brațe. După ce a mai luptat o vreme cu boala, a plecat, lăsând Cameliei toată grija casei.
Părinții Cameliei n-au zis nimic de moștenire, dreptul i se cuvenea. Sorina nici nu s-a bătut, era cufundată într-o poveste de dragoste nouă, iar de case și bunuri nu-i păsa.
Acum, despre iubire…nici nu era chiar iubire. Sorina se topea de dor, iar bărbatul o primea doar cât să-i gătească, să-i curețe atelierul, fără să o lase vreodată să rămână peste noapte.
Sunt obișnuit singur, Sorina, e greu pentru mine.
Se uita la orizont și-i repeta cu oftat:
Arta cere sacrificiu, înțelegi? E atâta de mult pe capul meu! Dragoste, obligații, de toate… Sunt obosit
Sorina asimila totul, cu capul plecat, privind pe furiș la portretul pe care i-l pictase. Nimeni nu mai făcuse asta cu ea, și avea nevoie să creadă că a inspirat pe cineva.
A rămas cu portretul cadou, după ce a mers la el cu vestea neașteptată că era însărcinată.
A mers pe sub soarele verii într-o zi, cu visele zvâcnind și simțind aerul altfel. Noua viață, apărută ca din senin, era o minune.
Dar minunea s-a spulberat când bărbatul a încruntat brusc sprâncenele și-a întrerupt-o sec:
Ce copil? Ai înnebunit?!
Poveste banala, finalul sec. Sufletul Sorinei s-a spulberat ca o vitrină trântită. Visurile, ca niște cioburi subțiri, împrăștiate fără șansă de a fi adunate.
N-a mai încercat să-și repare orgoliul. Mândră a cerut doar portretul: măcar atât…
I s-a dat voie, și l-a făcut bucăți acasă, bombănind:
Om găsi, Sorina! Tu o să mai ai parte de fericire. El, nu cred!
Ce a pățit bărbatul după, Sorina nici n-a mai întrebat. Era preocupată de fiul ce avea să vină, dar relația lor n-a fost ce și-a dorit. Îi căuta înălțimile visate la tată în copil, dar nimic! Pavă, băiat liniștit, nici nu desena, nici de arte nu era pasionat. Îi plăcea fotbalul, juca șah, și a mers singur la clubul de șah după școală, la întrebările mamei răspunzând senin:
Ce găsești la șah? Nu-i plictisitor?
Pentru Pavă nu era deloc. Simțea că fiecare partidă e o dansare a minții dar numai când nu o vedea mama, care nu-i înțelegea dansurile și se speria.
Șahul nu-i de băieți să viseze! Gata!
Singura care îl înțelegea era verișoara Ioana. Legăturile ciudate dintre mamele lor nu-l interesau, bunica repeta mereu că dacă ai parte de rude, nu e bine să renunți la ele.
Pavă ținea minte vorbele. Cu Andrei, fratele Ioanei, relația era normală, dar Ioana cu ea era frate adevărat, povesteau despre muzica logicii și visele lui.
O auzi? Ioana îi spunea.
Da, e lină, dar foarte frumoasă
Și eu cred c-o aud Uite, să-ți arăt!
Și dansau amândoi, cu ritmul muzicii ce-o simțeau doar ei. Pavă se simțea mai puțin singur, avea pe cineva să-l înțeleagă.
Copiii nu aleg cu cine țin legătura, părinții decid. Iar Sorina, când se certa iarăși cu Camelia, putea interzice fiului să-și vadă rudele.
Pavel încerca să reziste, făcea mici rebeliuni, uneori nu mânca, știa că mama va ceda până la urmă:
Fă ce vrei, m-am săturat să te tot aud plângând!
Lungile lor certuri cu moșteniri, cu frustrări… Nici nu știa Pavel de la ce s-au certat rău mama și mătușa. Aflase doar vag: după moartea bunicii, Camelia o ajutase pe Sorina cu copilul, dar fusese împinsă la ușă când a ieșit la iveală cum s-au împărțit casele.
Nu-i corect! Eu-s la fel de nepoată ca tine!
Sorina, nu eu am cerut apartamentul, îi vrei, hai să-i vindem și să împărțim leii jumate-jumate! Nu vreau să ne certăm!
Nu! Nu-mi trebuie milă de la tine! Bunica mereu te-a iubit mai mult! Tu ai luat tot! Pe mine nu m-a iubit nimeni!
Sorina, nu-i adevărat! Și eu? Și părinții?
Dacă nu mă înțelegeți, nici nu mă iubiți! Nu-mi trebuie casă, vreau doar să simt dragostea!
Sorina…
Gata, lasă! Nu mai vreau să aud nimic!
S-a așezat obida între surori, și-a făcut cuib adunând strâmb, ba dintr-o parte, ba din alta, vechile supărări.
Vezi, Sorina, îți amintești păpușa aia roz a Cameliei? Tu o voiai, dar aveai una verde. Și Camelia n-a vrut să facă schimb! Vezi? Asta nu se uită! Sunt piese din viață! Toate astea, jucăriile, hainele, mascara pe care ai visat-o dar i-au dat-o ei, nu ție, apartamentul, serviciile, copiii cu rezultate, tot casele visate… Din ele e construită căsuța speranțelor tale. Și dacă ceva s-ar fi potrivit, era bine, dar totul a ajuns la Camelia! Și ea, vezi tu, nu știe să viseze așa ca tine, nu știe ce-i iubirea înălțătoare, iubirea care are Cheile felului tău de-a fi! Nu, Camelia n-a gustat secretul ăsta!
Camelia și ea mai plângea câteodată, dar parcă nu avea atâtea amintiri amare sau altfel ducea lucrurile. Ghemul de obidă de la ea era așa, răzleț, din două rămurele gata-gata să se risipească la prima adiere.
A plecat unul câte unul părinții… În același an, ca și cum s-ar fi înțeles. Și disperarea peste surori.
Camelia, de ce ne-au părăsit? Erau încă tineri! Mai aveau atâtea de trăit!
Sorina, astea-s necazurile vieții Ce-am putut face, am făcut. Restul nu depinde de noi Camelia o îmbrățișa pe Sorina care plângea cu suspine.
Nu e drept!…
Nici viața nu e. Dă câteodată fără măsură unora, ia la alții fără milă…
Moștenirea la Sorina, s-a apucat de acte. Camelia nu a mai zis nimic. Sorina își aranja hainele, privind la sora ei, și o întreba printre dinți:
Credeam că o să iei și apartamentul părinților…
Erau la notar, așteptând pe Andrei.
De ce gândești așa, Sorina? Parcă n-am fi surori…
Nu știu, Camelia. Parcă nu suntem…
Dar nu contează?
Ba da! Dacă nu ne înțelegem, de ce să mai fim împreună?
Poate ca să încercăm să ne înțelegem Poate nimic din ce-i ușor nu merită. Știi prea bine!
Ei, tu le ai pe toate rezolvate! Bărbat, casă, copii. Eu tot singură!
Sorina, nu-i drept ce spui. Dar Păvă?…
Și ce-i cu el? Celălalt copil al tău! Aproape nici nu-l văd!
Se simte bine cu noi. E liniște
Asta zic eu! Camelia, n-o mai scoți la capăt cu tine! De ce mă consideri mamă rea? Ce ți-am făcut?
Sorina, nu ridica vocea… Când ți-am zis eu așa ceva? De unde scoți toate prostiile?
Toată viața! Tu perfectă, copiii tăi la fel, eu nu! Nici copilul meu nu-i! În loc să stea acasă, vrea la tine!
Doamne, Sorina! Asculți ce zici?
Andrei a găsit-o pe Camelia plângând în singurătate pe bancă.
De ce îți face așa? Ce-i cu ea?
Andrei o mângâia și încerca s-o împace, dar Camelia a tresărit:
Nu vorbi urât de ea! Dacă i se întâmplă ceva? E sora mea Mi-e dragă, oricum!
Atunci e bine.
Ce?
Că ții la ea. Ea nu știe asta, poate nu va afla niciodată.
Poate Dar tot sora mea rămâne! Și o iubesc. Nu are cine altcineva. Pavă încă-i mic.
Mai bine o pace șubredă decât ceartă serioasă. Camelia făcea tot să se împace cu Sorina. Sfoara ce încă le mai lega era subțire și înnodată, dar exista. Și nu avea voie, credea Camelia, să se rupă.
La Sorina, bărbații apăreau și dispăreau, lăsând doar amărăciune și neînțelegere. De ce nu e ea bună, de ce nu primește niciun bărbat Cheile fericirii sale, de ce toți îi spun:
Sorino, să nu complicăm lucrurile! Am zis de la început că nu-s de însurat. E complicat, înțelegi, da?
Sorina tot timpul accepta la început, dar rapid uita regulile și nu pricepea când era iar părăsită. Sufletul ei rănea, dorea să dăruiască TOT să gătească, să învețe ce îi place iubitului, chiar și mers la vânătoare sau pescuit. Nimeni nu lua cheile, nu voia să intre în lumea ei.
Pavel pe perioada romanțelor mamei, stătea tot la Camelia: ea și Andrei îl primeau ca pe fiul lor. În camera lui Andrei, două paturi suprapuse, biroul meșterit de Andrei, două calculatoare, serile disputate între băieți, vărsând replici peste ușă către Ioana:
Ioana, trișezi, nu joci cinstit! Hai în echipă cu noi!
Camelia suna Sorinei cu raportul:
E deștept, Sorina! L-aș duce la școală cu profil matematic.
Nu-i nevoie, îmi convine așa! E la aceeași școală cu Andrei, pot să verific ușor, iar tu îl vezi!
Dar îl cam obosește drumul, dacă stă la tine.
Atunci să stea la voi o vreme. Tu știi ce-i la mine. De abia am început să mă ridic.
Știu. Să stea, nicio grijă.
Mulțumesc! Rareș e minunat! L-a acceptat pe Pavel, vrea să fim familie!
Ți-a cerut mâna?
Încă nu, dar simt c-o va face curând! Vreau doar să mă ajutați! Ăsta-i șansa mea la fericire!
Sorina, vorbești ca la piață Nu-mi place Rareș, dar sper să ai dreptate.
Îi părea straniu, arogant, cu un umor ciudat, cam răutăcios. Sorina îl idolatriza, fără să observe că fiul se îndepărtează și stă tot la Camelia.
Camelia îl ocrotea pe nepot și încerca să nu provoace scandal cu sora, dar inevitabilul a venit. Rareș voia să vândă apartamentul Sorinei a aflat Camelia, accidental.
Venea după serviciu, obosită, încărcată, vede pantofii băieților aruncați. Noroi și urme pe gresie. Ioana apăruse la colțul ușii.
Mamă…
Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit, de ce plângi?
Pavel e în cameră… Tu să nu te sperii! I-am pus gheață, nu se desumflă…
Camelia n-a mai stat pe gânduri. A găsit pe Pavel în vârful patului, cu o pungă de gheață la ochi.
Pavă… ce-i cu tine?
Nimic…
Tonul sec, trist. Camelia știa: s-a întâmplat ceva grav. S-a urcat la el pe pat, l-a luat în brațe și l-a întrebat:
Rareș?
Răspunsul era evident. Pavel izbucni în plâns. Știa că mătușa îl înțelege. Nici nu ar fi acceptat ca mama să rămână cu un om violent, căruia nu îi pasă de sentimentele lui.
După ce s-a liniștit, și-a făcut rucsacul și s-a dus la Camelia.
Camelia a sunat-o urgent pe Sorina. Încercând să se stăpânească, a cerut soțului să o ducă la sora ei.
Ce s-a întâmplat? a întrebat Andrei.
Îți spun pe drum.
Sorina era devastată. Rareș, cu vorbele grele, plecase. Ea plângea și repeta disperată că îl iubește și că a pierdut tot.
Pe cine iubești, Sorina? Pe ăla care l-a lovit pe copilul tău? Minte ai?
Nu pricepi! Pentru mine, Pavel nici nu mai e al meu! L-ai luat tu! Acasă aproape nu vine, tot la tine stă! Mi-ai luat totul! Mi-ai luat cheile vieții mele!
Care chei?
Camelia s-a oprit, ca și cum vedea scena din afară: două surori, certându-se în fața blocului, urlând una la alta… Ce s-ar fi gândit mama lor, bunica? Unde s-a pierdut toată legătura dintre ele?
Care chei, Sorina?… la ce te referi?
Cheile de la fericire… tu le ai! Ale mele nu le găsesc nicăieri!
Atunci Camelia a înțeles S-a apropiat, a tras-o la piept, cum făcuse cândva mama:
Vino încoace, Sorina! O, Sorina mea…
Ce vrei să spui? Că-s prostuță?
Nu! Că ești sensibilă. Că ai nevoie de iubire mereu. Dar nu pot să pricep să schimbi fiul pe oricine. Asta nu pot, Sorina. Și cheile… nu ți le-am luat. Abia mă descurc cu ale mele. Dar e o diferență între noi…
Care?
Tu încerci mereu să-ți dai cheile cuiva, iar eu le țin la mine.
Și e bine?
Nu știu, Sorina. Poate viața ne arată!
A și arătat… Eu nu mai știu cum să trăiesc. Nu-mi trebuiește nimănui!
Ba da, mie! Lui Pavă! Nu-i de ajuns?
Nu știu…
Începe de aici… restul vine!
Și dacă nu?
Înseamnă că ai bătut la ușa greșită, cu cheia greșită. Dar poate la cea potrivită încă nu ai încercat. Vrei să stai toată viața pe coridor, să nu deschizi niciodată ușa?
Nu!
Ești deșteaptă! Mergem la baieți?
Nu cred că mă poate ierta…
Pavă știe mai multe decât crezi. Dar nu o să fie ușor. E tare supărat pe tine.
Presupun…
Așa! Ce mai aștepți? Ești mama lui?! Ori ce? Andrei, dă-i Sorinei șervețelele le ai în torpedou! Să se spele pe față și să mergem! Copiii ne așteaptă!
Pavel va avea până la urmă un tată vitreg, dar nu pe Rareș. Iar Sorina, cu răbdare și cu ajutor, își va găsi liniștea, iar băiatul îi va rămâne recunoscător. Relația cu noul soț se va suda treptat, iar cu timpul, vor fi mai aproape decât mulți legați de sânge.
Iar, când va veni vremea de plecare, la gară, înainte de armată, Pavel îi va lua pe toți în brațe, îi va strânge mâna tatei vitreg și îi va zice:
Ai grijă de mama!
Iar bărbatul înalt, cu păr grizonat, va răspunde simplu, strângându-i mâna:
Și tu, de tine, fiule! Te așteptăm!
Știu!
