Cercul de dimineață
Pe ușa liftului, din nou lipit cu bandă adezivă, trona un bilet șifonat: NU LĂSAȚI PUNGI LA GHENA DE GUNOI. Banda deja nu mai ținea bine, colțurile hârtiei se ridicau. Lumina de pe palier pâlpâia, făcând anunțul ba strident, ba aproape invizibil așa cum erau și dispozițiile din grupul de bloc pe Viber.
Nadejda Petrescu stătea cu cheile în mână și asculta cum bormașina din apartamentul 6 țipa câteva secunde, se oprea și apoi iarăși urca în tonalitate. Nu sunetul o enerva cel mai tare. Era altceva: faptul că de fiecare dată se pornea un fel de judecată publică. Unul scria cu CAPS, altul răspundea mușcător, altul trimitea poze cu pantofii altora la ușă, ca dovadă a decăderii morale în scara blocului. Iar toate acestea păreau că o obligă să ia parte, deși ea își dorea de multă vreme doar liniște în gânduri.
A urcat la ea, a pus plasa cu cumpărături pe masa din bucătărie, fără să-și dea jos paltonul, și a deschis grupul de bloc. Sus stătea o postare: CINE A PARCAT NOAPTEA TRECUTĂ PE LOCUL COPIILOR. Sub ea o poză cu roata pe bordură. Apoi altcineva: DAR CINE NU MAI DĂ BUNĂ ZIUA ÎN SCARĂ? Nadejda Petrescu a derulat, simțind cum o cuprinde, ca un val cunoscut, iritarea și, brusc, și-a dat seama: s-a săturat să fie spectator la certurile altora. Și s-a săturat și de propria-i disponibilitate de a turna gaz pe foc, chiar și doar cu o tăcere îmbufnată.
A doua zi s-a trezit devreme, nu pentru că ar fi dormit bine, ci pentru că organismul, ca un ceas bătrân, pornea fără întrebare. În cameră era răcoare, caloriferele bolboroseau ușor. A luat pe ea un hanorac, a găsit niște adidași aproape noi de mers și a ieșit pe palier. Acolo mirosea a bloc: puțină praf, puțină vopsea de pe balustradă și acel miros nevăzut pe care nici nu ai chef să-l descrii.
S-a oprit la lift, s-a uitat la panoul de anunțuri. Printre hârtii bătute la imprimantă despre verificarea contoarelor, o pisică pierdută și o convocare la adunarea proprietarilor, Nadejda a scos din rucsac un bilet pregătit de cu seară și l-a fixat atent cu pioneze.
Plimbări de dimineață în jurul cartierului. Fără discuții, fără obligații. Cine vrea 7:15 la intrare. Fiecare merge, face o tură și apoi ne despărțim. Nadejda P.
Nici n-a priceput de unde i-a venit așa ușor. Nu hai să fim prieteni, nu trebuie să fim oameni. Doar pași.
La 7:12 era deja la parter, cu gândul la aragazul oprit și ferestrele închise. În mână cheile și telefonul, pe cap căciulă. Se aștepta să stea singură un minut și să renunțe, prefăcându-se că așa și planificase.
Ușa scării s-a trântit și pe trepte a apărut o femeie de vreo 45 de ani, cu părul prins și aerul unei persoane obișnuite dinainte cu dezamăgirea.
Sunteți… de la anunț? întrebă ea, potrivind fularul.
Da, zise Nadejda. Sunt Nadejda.
Sorina. Medicii au zis să merg pe jos. Dar singură e deprimant, admită femeia, și adăugă repede, să nu se creadă insistentă: Nu sunt vorbăreață.
Nici nu e nevoie, răspunse Nadejda.
Nu trecură două minute și apăru un bărbat puțin adus de spate, în geacă închisă. A făcut un semn din cap, uitându-se la ele cu o suspiciune tipică celor care nu știu dacă e cazul să salute, și totuși zise:
Bună dimineața. Sunt Doru. De la 5.
Eu de la 6, preciză automat Nadejda, pentru că știa pe toți după apartamente. Și imediat și-a dat seama: iată cum dorința de a ordona lucrurile sare la primul bun-venit.
Doru zâmbi scurt.
Deci, de la 6. Am greșit.
Al patrulea apăru un domn înalt, spre 60 de ani, cu șapcă sport și pas de om care nu a uitat stadionul local. Nu a întrebat nimic, s-a așezat aproape.
Victor, spuse el scurt. Oricum ies dimineața. Credeam că-s singurul sărit de pe fix.
La 7:16 au pornit. Nadejda alesese un traseu simplu: ocolul cartierului, pe lângă magazin, prin curtea blocului vecin, apoi pe lângă școală și înapoi. Zăpada era bătătorită, pe alocuri lunecuș. Aerul tăios, iar primele minute toți stăteau tăcuți, ascultându-și pașii.
Nadejda simțea cum corpul întâi protestează, apoi se adaptează încet. În cap, unde de obicei se îngrămădeau supărări la adresa altora, apărea gol dar unul muncitoresc, ca o pagină albă.
La colț, Doru spuse:
Chiar credeam că glumiți cu fără discuții. Cum să n-avem discutat între români?
Dacă se simte cineva inspirat poate, zise Nadejda. Dar fără raportări.
Sorina râse înfundat și strâmbă din nas, punând mâna pe șale.
Ești bine? o întrebă Nadejda.
Da, merge. Să nu mă opresc brusc, atâta.
Victor pășea regulat, ca și cum ar număra pașii. Pe drumul de întoarcere spuse doar:
E bine. Fără întâlniri și comisii. Doar mergi.
Când ajunseră înapoi, era 7:38. La ușă, au stat stingheri o clipă, ca după o ședință scurtă.
Mâine? întrebă Sorina.
Dacă ieșiți, ieșim, zise Nadejda.
Ies, spuse Doru, ridicând mâna în loc de la revedere.
Ziua următoare au fost trei. Victor nu a venit, în schimb a apărut vecina de la 4, Tatiana, vreo 40 de ani, în geacă țipătoare, cu privirea de om ce verifică dacă nu cumva a nimerit la vreo adunare secretă.
Numai mă uit, zise ea, fără să se prezinte măcar.
Uită-te, răspunse Nadejda și a pornit la pas, fără să mai aștepte explicații.
Tatiana a mers lângă Doru, tăcută. La a doua tură, la o săptămână după, deja spunea:
Eu nu suport uniunile astea. Întâi începe cu pași, după aia vine vorba de bani, și cine nu dă e trădător.
N-o să cerem bani, îi răspunse Doru. Și eu am oroare de orice fond comun de când am divorțat.
Nadejda auzind divorț a lăsat comentariile neîntrebate. Știa cum durerea cuiva ajunge subiect în discuții, apoi armă.
Ritmul plimbărilor îi ținea împreună. La 7:15 porneau, la 7:40 se întorceau. Câteodată lipsea cineva, apoi se reîntorcea. Sorina aducea apă cu ea, Doru a venit odată fără căciulă și a bombănit tot drumul, dar nu a plecat. Tatiana era întâi retrasă, apoi a început să se apropie de grup.
Curând lucrul acesta, nebătut în cuie, pătrunse și în scara blocului. Nadejda remarcă: lumea dădea bună dimineața mai des. Nu la obligație, ci pentru că dimineața se văzuseră deja descoperiți, fără armuri.
Într-o seară, după un drum la policlinică, Nadejda obosită cu niște hârtii în geantă, îl găsi pe Victor la lift, butonând nervos.
Nu merge? întrebă ea.
Merge, dar trebuie apăsat cu hotărâre, răspunse el. Apăsă, elevatorul veni. Înăuntru lampa pâlpâia, oglinda ciobită. Victor zise scurt:
Mulțam pentru plimbări. Credeam că-s prea bătrân să-mi găsesc om. E bine așa.
Nadejda încuviință, simțind cum ceva cald urca înăuntru, dar nu lăsă să se transforme în emoție dulceagă. Doar notă: unui om îi e mai ușor.
Micile ajutoare s-au născut de la sine. Doru într-o dimineață a observat că Sorinei i-a scăpat șireturile, a făcut semn din cap să oprească. Sorina apoi a scris pe grup: Mulțumesc cui m-a atenționat la șiret, m-ați scăpat de accident. Fără nume, cu zâmbet printre cuvinte.
Tatiana a adus odată un săculeț cu sare pentru trepte.
Nu pentru toți, a spus, lăsându-l la perete. Pentru mine, să nu fiu la Urgențe!
Tot e de folos, zise Nadejda.
Au pus sare pe scări împreună, Tatiana și-a șters apoi mănușile și a mormăit:
Ei, dacă tot sunteți aici…
În grup erau mai puține litere mari. Nu dispăruseră, dar s-au mai rărit. Tot certuri despre gunoi și parcare, dar câteodată cineva scria: Hai să nu țipăm, vorba aia, putem discuta normal. Sunau nu ca slogane, ci ca niște aduceri aminte că suntem oameni.
Povestea a explodat la sfârșit de noiembrie, când la 6 s-a apucat de renovat apartamentul Andrei, tânăr cu câine. Nu era primul șantier al lui, dar acesta avea și tura de seară. Groupul s-a aprins: Ajunge cu gălăgia!, Unii au copii!, Iar începi, nu-ți pasă!. Tatiana scrise: Știu cine. Mereu așa face. N-are rușine.
La turul de dimineață, Sorina mergea cu mușchii încordați, ca și când fiecare pas îi scormonea și gândurile, nu doar spatele.
El e, pe 6, deasupra mea. Până la zece. Și după aia în cap tot bormașină aud, suspină ea.
Doru zâmbi scurt:
După lege, poți să bați până la 22:00, dacă nu…
Nu-mi zici de lege, îl tăie Sorina. Să fie omenie, nu articol de cod…
Tatiana, altfel ironic acidă, era gravă:
Trebuie strâns la perete. Liste cu semnături, poliția, să vadă cum e.
Nadejda simți cu uimire cum, de la o zi la alta, grupul lor cald devenea un front tipic de scară. Nu de gălăgie îi era groază, ci de cât de repede suntem gata să devenim noi contra lui.
Semnături, dacă nu merge altceva, spuse. Dar întâi să vorbim.
Să vorbim cu el? Tatiana se opri indignată. La ce bun? Nu pricepe!
E tot om ca noi, răspunse Nadejda. Nu suntem o comisie.
Doru o privi fix:
Mergi tu?
Nadejda nu voia. Ar fi vrut ca totul să se liniștească de la sine. Dar știa: dacă facem scandal public, cercul de dimineață devine o gașcă de supărați și s-a terminat.
Încerc eu. Dar nu singură.
Vin și eu, încuviință Doru.
Seara au urcat la 6. Nadejda a trimis dinainte mesaj privat: Putem discuta două minute? Sunt Nadejda, de la scara blocului. În zece minute Andrei a răspuns: Sigur, sunt acasă.
La ușă saci cu moloz, legați, ordonați. Detaliu important. Nu era dezastru, ci doar provizorat.
Andrei deschise îmbrăcat lejer, palmele pline de praf. Câinele roșcat, de talie medie, privi un pic și se retrase.
Bună seara, spuse el cu atenție. E ceva?
Nu să ne certăm, începu Nadejda, simțindu-se absurd, dar alta vorbă n-avea. E rugăminte. Legat de renovare.
Doru stătea alături, tăcut.
Mă țin să termin până la 9 seara, răspunse repede Andrei. Dar ziua nu pot, lucrez, iar echipa vine și pleacă după chef. Trebuie să termin.
Înțelegem, afirmă Nadejda calm. Dar sus, peste dvs., e Sorina, cu probleme la spate. Are nevoie să se odihnească. Până la 10 e cam mult pentru toți.
Andrei oftă.
Nu știam de spatele ei. Credeam că toți… cu reclamații, dar în real nu zice nimeni nimic.
Nadejda resimți o rușine ascuțită. În față, puțini au curajul să spună.
Uite așa: spuneți când aveți nevoie să lucrați mai târziu. În rest încercați să terminați devreme. Iar sacii să nu rămână pe palier noaptea.
Andrei se uită la saci.
Mâine dimineață îi duc. Nu vreau să stea. Azi a fost prea târziu.
Bine, zise Doru. Din partea dvs., până la ce oră?
Andrei se scărpină în cap.
Pot să termin până la 21:00. Câteodată, maxim până la 21:30. Dar vă scriu pe grup dacă e nevoie. Să nu fie mai des de o dată pe săptămână.
Nadejda aproba din cap.
Și să nu mai latre câinele, mai ales noaptea…
Andrei roși.
Atunci e când nu-s acasă. Îi găsesc jucărie, fac ceva să nu-l mai audă tot blocul. Dar dacă e ceva, scrieți-mi direct, nu direct pe grup, da?
Au ieșit, iar pe scări Doru zise încet:
E băiat normal. Doar prea singur.
Suntem fiecare, cumva, singuri, răspunse Nadejda cu voce joasă, mirată că-i ieși așa.
A doua zi, în grup, Andrei a scris: Vecini, remodelare doar până la 21:00. Dacă trebuie să stau mai mult, anunț. Molozul îl duc dimineața. Cineva a dat reacție, altul a lăsat pe tăcere. Tatiana a scris scurt: Vedem noi. Dar fără litere mari.
La tura de dimineață Tatiana a venit posomorâtă.
Ei? Ați vorbit?
Da, a acceptat să termine la nouă și să anunțe.
Și atât? clar că dorea o victorie.
Și atât. Nu ne trebuie victorie.
Tatiana mormăi, dar porni mai departe. După două minute, cu privirea în pământ:
Lasă, dacă tot mai face gălăgie, scriu eu.
Scrie, zise liniștit Nadejda. Dar întâi încearcă să-i spui lui direct.
Sorina, mers calm, șopti brusc:
Mulțumesc că nu ați făcut scandal. Nu mai puteam să duc nici asta.
Nadejda a simțit, pentru o clipă, nod în gât. A tras aer pe nas, aer rece și nodul a dispărut.
După o săptămână, Victor n-a mai apărut la plimbări. L-a întâlnit la cutii poștale.
V-ați dat dispărut, îi spuse.
Genunchiul, răspunse scurt. Doctorul a zis să nu-l forțez.
Îmi pare rău.
Oricum vă văd, a adăugat. Ieșiți, deschid geamul, simt că-s cu voi.
Era cumva amuzant, cald.
În ajun de An Nou, cercul de dimineață a rămas stabil în trei: Nadejda, Sorina și Doru. Tatiana venea ba două zile, ba lipsea o săptămână, reapărea, ca să constate dacă nu s-a destrămat clubul. Andrei a ieșit cu ei de câteva ori, când era prea obosit de praf. Mergea fără vorbă, asculta scrâșnetul zăpezii, apoi pleca primul.
Blocul nu devenise perfect. Pungi la ghenă tot mai apăreau, parcările strâmbe nu dispăruseră. În grup se isca ocazional același ton amar. Dar Nadejda Petrescu știa acum: casa lor avea, pe lângă nervi, și o amintire despre cum s-ar putea să fim.
Într-o dimineață de ianuarie, la 7:14, a ieșit la fel ca de obicei. Doru era deja la scări, trăgând ferm fermoarul. A ridicat privirea.
Bună dimineața, doamnă Nadejda.
Bună dimineața, Doru.
Sorina sosi atent, pas cu pas, pe treptele sărate.
Buna! Azi spatele mă lasă, zâmbi, ca și când ar fi câștigat o cursă personală.
Din bloc apăru și Tatiana, necoafată, fără colțul acid obișnuit.
Vin. Dar nicio vorbă de grup sau de chat, mormăi.
Făcut, zâmbi Nadejda.
Au pornit. Pașii s-au potrivit într-un ritm comun, nici perfect, nici haotic, dar trainic. La colț, Doru a prins-o pe Sorina când a alunecat puțin, atât de firesc, încât n-a simțit nimeni nevoia să-i mulțumească.
Când s-au întors, Andrei era pe trotuar cu câinele în lesă. A dat din cap.
O dimineață bună. Eu ies mai târziu, am serviciu. Dar… mulțumesc că atunci ați vorbit normal.
Nadejda a încuviințat.
Doar trăim aici, a spus ea.
Nu suna pompos. Era doar adevărul, care, în sfârșit, nu mai era pretext de război.
