Cel mai de preț
Temperatura Mariei a crescut fulgerător. Termometrul arăta 40,5 și aproape imediat au început convulsiile. Trupul fetiței se arcuia într-un mod nefiresc, încât Irina înlemnise o clipă, refuzând să creadă ce vede, apoi s-a repezit la copila ei, abia stăpânindu-și tremurul.
Maria se îneca cu spumă, respirația i se frângea, de parcă ceva nevăzut îi strângea sufletul din interior.
Irina încercă să îi deschidă gura degetele îi lunecau, nu-i ascultau gândul, dar cumva a reușit. Dintr-odată, fetița a căzut moale, într-o stare fără conștiință. Cinci sau zece minute nimeni n-ar fi putut spune. Timpul nu curgea în secunde, ci în bătăile de inimă ale Irinei, ce-i zvâcneau în tâmple.
Ea veghea să nu-i alunece limba, să nu-i blocheze răsuflarea, îi ținea capul Mariei, când convulsiile o loveau mai tare ca trăsnetul.
Irina nu conștientiza nimic, decât un singur lucru: Maria trebuie să mai respire încă o dată. Maria trebuie să revină la viață.
Striga spre bucătărie, spre pereți, către gol și spre ceruri. Țipa la telefon, formând 112 și rostind disperată prenumele copilei, parcă glasul ei singur ținea fetița legată de lume.
L-a sunat pe Mihai, plângând cu sughițuri, reușind cu greu să articuleze doar:
Maria… Maria era cât pe ce să moară…
Dar la capătul firului, Mihai auzise altceva un cuvânt scurt, dureros: a murit.
S-a prins de piept, cu o durere ascuțită ca un cuțit încins înfipt în inimă. Genunchii i s-au înmuiat și s-a prăbușit încet, abia auzit, de pe fotoliu pe podea, ca omul în care s-au stins, deodată, toate puteri, gânduri, viitor…
Cineva încerca să-l ridice, să-l sprijine de braț, dar trupul nu-l mai asculta. Cineva i-a pus câteva picături într-un pahar, altcineva i-a dat apă să bea, altcineva îl mângâia pe spate fiecare rostind cuvinte liniștitoare, dar toate se izbeau zadarnic de disperarea sa, ca valurile de dig.
Mihai nu-și găsea puterea. Degetele îi tremurau spasmodic, paharul clincănea de dinți, iar din gât îi ieșeau numai scurte sunete rupte, ca de robot stricată:
A-a… mur-it… M-m-ma-ria… a mur-it…
Buzele i se făcuseră albe, respira greu, mâinile nu mai păreau ale sale.
Șeful, domnul Vitalie Gheorghievici, fără să piardă vreo clipă, l-a ridicat pe Mihai de sub brațe și l-a tras aproape cu forța spre imensul său SUV. Portiera s-a trântit atât de tare încât ecoul a vibrat prin tot interiorul.
Unde? Unde să mergem?! a strigat chiar în fața lui, încercând să-l aducă pe Mihai înapoi la realitate.
Acesta privea în gol, cu ochii mari, pierduți, neînțelegând nimic. Câteva secunde nici nu clipea, ca și cum ar fi rămas blocat între vis și coșmar.
Spitalul de copii din oraș a reușit Mihai, fiecare cuvânt smulgându-i-se din adâncul durerii, fricii, de parcă-l rupea pe dinăuntru.
Spitalul era departe mult prea departe pentru un om care tocmai auzise cel mai negru cuvânt din viața lui.
Vitalie Gheorghievici a apăsat accelerația, SUV-ul dansa de pe o bandă pe alta, iar semafoarele nu mai contau. Roșu, verde ce importanţă avea?
O dată, la o intersecție, un alt Jeep negru, lucios, a apărut din lateral ca din senin.
De accident i-a despărțit doar un fir de păr. Șeful a tras de volan, maşina s-a răsucit, roţile au scârțâit, scântei sărind de sub frâne.
Jeepul a trecut vâjâind, lăsând în urmă miros de cauciuc ars, iar impresia că moartea tocmai le suflase peste umăr era greu de scuturat.
Dar Mihai n-a observat nimic din toate acestea.
Lacrimile îi șiroiau fără oprire. Stătea ghemuit, cu pumnul la buze, luptând să nu izbucnească în plâns cu glas tare.
Deodată, ca o răsucire de cheie, memoria a ţâşnit.
Maria avea trei ani. Făcuse o amigdalită, atât de gravă încât termometrul arăta valori la care adulții dau înapoi. Salvarea îi făcuse o injecție, îi lăsase supozitoare.
Micii Mariei, stând în pijamalele cu iepurași, toată înfierbântată, udă de lacrimi. De jumătate de oră Irina încerca s-o convingă. Maria oftează, își freacă ochii cu pumnișorii, dar într-un final cedează și spune trist:
Bine, pune… dar să nu-i dai foc!
Pe Mihai l-a bufnit râsul atunci, gata-gata să cadă pe jos. Cu două zile înainte fuseseră la biserică și copila ținuse minte că la biserică lumânările se aprind.
Vitalie Gheorghievici a ieșit pe bulevard lung, luminat de felinare, rece ca o lamă de cuțit.
Și memoria, parcă anume, a lovit cu încă o imagine.
Peste câteva săptămâni, Maria se cățăra pe un dulap uriaș. O maimuțică mică, iute și neastâmpărată. S-a suit până aproape de tavan și chițăia mândră de sus.
Și, în secunda următoare, dulapul începe să se clatine groaznic. Bam. Colosul cade. Irina ţipă, Mihai se aruncă înainte, dar prea târziu. Zgomotul sparge liniștea.
Maria a supraviețuit. Vânătăi, lacrimi, spaima și o ciocolată imensă, cu care au încercat să-i domolească plânsul.
Când a văzut ciocolata, deodată s-a înseninat ca și cum cineva i-ar fi apăsat un buton invizibil. S-a șters la nas cu mâneca și a întrebat:
Pot să iau două direct?
La ea, ciocolata era butonul secret al fericirii.
Mihai a gândit atunci că dacă s-ar da ciocolată în spitale, omenirea ar descoperi leacul fericirii veșnice.
Apoi…
Seara acasă, liniște, lampa ardea blând.
Irina zice:
Mâine mergem la biserică. Aprindem o lumânare pentru sănătate.
Și Maria, serioasă ca niciodată, întreabă:
În funduleț, sau cum?..
Irina și-a acoperit fața cu mâinile, iar Maria se uita la amândoi cu o expresie nedumerită: Decideți-vă, pentru ce râdeți așa?
Și acum, în mașină, fraza asta i-a sfâșiat inima.
Fiindcă în acele nepotriviri stătea toată viața.
Viața ei.
Șeful a reușit, totuși, să-l ducă pe Mihai la spital. Au ajuns brusc, de parcă nimeni nu voia să întârzie nici măcar o clipă.
Maria e în viață, a fost primul lucru pe care Mihai l-a auzit, au dus-o imediat la reanimare, de câteva ore doctorii nu spun nimic.
Irina a fost lăsată să intre la ea. Lui Mihai nu-i rămânea decât să aștepte, să se roage…
——-
Era ora unu noaptea vremea în care lumea parcă încetează să se mai rotească, iar omul rămâne singur pe pământ. Mihai a ridicat fruntea, căutând cu privirea fereastra de la etajul doi, unde fetița lui lupta pentru viață.
În geam, ca într-un film trist, a apărut Irina. Stătea nemișcată, cu mâinile pe lângă corp, privirea pătrunzând dincolo de geam, direct spre el. Niciun gest, niciun oftat, nici măcar telefonul nu și-l verificase.
Mihai a făcut un semn, de parcă prin el putea alunga frica din sufletul lor. A sunat nu i-a răspuns. Doar privea, ca o umbră, ca o nălucă a dragostei ce se teme să dispară dacă face vreo mișcare.
Și atunci telefonul a sunat scurt.
Din receptor s-a auzit:
Intrați.
Și legătura s-a întrerupt.
Groaza l-a cuprins atât de dens, încât aerul părea sirop. S-a forțat să se ridice picioarele nu-l ascultau. Trupul nu mai voia să-l asculte, pământul parcă îl ținea, să nu ajungă la ușă, să nu audă ce era mai rău.
Știa că trebuie să meargă, dar frica îl paraliza.
În acel moment, asistenta a ieșit pe ușă. Tânără, cu părul strâns, în papuci tociți de spital. A venit spre el.
Mihai s-a uitat la ea și totul s-a prăbușit.
Gata. Sfârșit. Acum avea să îi spună.
Asistenta s-a aplecat puțin și i-a spus rar, calm, cu acea gravitate luminoasă cu care anunți o sentință salvatoare:
O să trăiască. Criza a trecut…
Lumea s-a înclinat.
Buzele i-au tremurat, nu-l mai ascultau, ca și cum nu erau ale lui. Stătea acolo și încerca măcar să spună mulțumesc, Doamne-ajută, să poată măcar respira. Dar n-a reușit decât să miște colțul gurii, să tremure din mâini, în timp ce lacrimile pline de viață, fierbinți îi udau obrajii.
—–
Din noaptea aceea, multe pentru Mihai nu au mai contat.
Nu l-a mai speriat să-și piardă slujba. Nu l-a mai durut dacă părea ridicol, stângaci sau pierdut.
Singurul lucru care l-a ținut cu adevărat a fost amintirea acelei nopți. Că o clipă e suficientă ca lumea să se rupă. Că omul pentru care ai muta munții poate dispărea oricând…
Tot restul nu a mai avut greutate.
Ca și cum lumea de Dinainte și lumea de După au fost despărțite de o linie subțire de spaimă.
Orice alte frici s-au topit, ca un zgomot lipsit de rost în fața adevăratei liniști.
