Ceartă
Ileana, te iert! Cearta noastră a fost o prostie. Ajunge cu supăratul! Nu mai suntem niște copile! a murmurat Domnica Grigoraș, formând pentru prima dată în șapte ani numărul surorii sale. Hai, e timpul să creștem, Ileana! Cât să mai ținem supărarea asta…
Scuzați-mă… Dar cu cine vorbiți? Eu nu sunt Ileana…
Vocea era străină, tânără, cu o undă sfioasă, dar caldă.
Domnica s-a încurcat, ceea ce nu i se întâmpla aproape niciodată.
Fata mea, cine ești tu?! De unde ai numărul surorii mele?!
E numărul meu acum, de mai bine de un an. Îmi pare rău, dar nu vă cunosc. Nu știu nici cine este Ileana. O zi bună!
Domnica, rămasă în ceață, nici n-a răspuns pe moment. În timp ce se străduia să-și adune gândurile, tonul de ocupat i-a izbit urechea ca o ploaie ciudată, și dintr-odată o teamă nefirească i s-a strecurat în piept…
Convinsă că a greșit numărul, Domnica și-a pus ochelarii pe nas și a verificat în agenda ei veche, bătută de vreme, cu copertă vișinie. Agenda îi fusese dată, cândva, de Ileana, care știa cât îi plac surorii ei fleacurile frumoase, deși Domnica era de felul ei prea practică pentru a le cumpăra singură. Ileana îi aducea mereu câte ceva o poșetă, un stilou drăguț, un fular cu modele. Detalii mărunte, dar plăcute. Domnica, în schimb, prefera cadourile mari, somptuoase, să se vadă cât își iubea sora.
A format numărul, de data aceasta manual, cu degetele tremurânde pe taste. Vocea care i-a răspuns era aceeași, caldă, dar străină.
V-am zis deja, acesta e numărul meu, vocea tinerei era evident stânjenită, Vă rog, nu mă mai sunați. Sunt la serviciu, țin o oră.
Stai, fată! s-a speriat Domnica că interlocutoarea îi va închide iar. Spune-mi când aș putea reveni, te rog! E ceva foarte important!
În jumătate de oră. Atunci am pauză.
Domnica a pus telefonul deoparte, rămânând pe gânduri.
De ce ar fi schimbat Ileana numărul? Și de ce nu-i spusese nimic? Căci, oricât s-ar fi certat, nu se putea să te ascunzi așa de rudă…
Încet-încet, pe Domnica a început să o roadă mânia.
Niciodată nu te-ai schimbat, Ileana… mormăia printre dinți, ștergând pentru a suta oară masa din bucătărie și încercând să nu privească ceasul.
Nu suporta să stea degeaba. Să nu aibă mâinile sau gândurile ocupate era una dintre cele mai mari pedepse pentru ea. Încă din copilărie fusese agitată, tăioasă, directă și mereu dreaptă. Suferea, de-atâtea ori, de mustrările familiei. Dar Domnica nu se rușina știa că are dreptate!
Ileana era altfel. Liniștită, tandră, mereu înceată. Domnica o grăbea din zori, îi întindea uniformele călcate, îi făcea părul într-o coadă, îi aranja fundița, și tot aia Ileana abia deschidea ochii. Rămânea adesea cu periuța în mână, visătoare, mâzgâind geamul aburit cu degetul.
Ileana, ce faci acolo?
Mă gândesc…
Lasă prostiile! Întârziem! se înfuria Domnica. Gândește altă dată!
Dar nu trebuie să mai gândesc?
Nu! Lasă pe alții să-și bată capul! Tu spală-ți dinții și hai la masă!
Așa era mereu. Ileana rămânea în spate, Domnica alerga înainte, urca munți, venea înapoi să-și certe sora:
Ești o târgușoară! Parcă n-ai nici suflare! Să trăiești așa, lent, nu se poate!
Pe Ileana observațiile acestea o lăsau rece. Privea direct, zâmbea cuminte, cu blândețe:
Domnică dragă, nu toți pot fi așa iuți ca tine! Tu ești fală în casa noastră. Eu… eu mă mișc încet…
Mereu tu încet, încet! Toată viața pe lângă tine trece cât tu încet! Trezește-te, Ileana!
Dar Ileana nu se supăra, știa că Domnica avea nevoie să-și verse energia ca un vulcan. Aștepta ziua în care o să vadă și Domnica că dragostea vine liniștit, ca o mare după furtună; încet, dar sigur.
Numai că Domnica n-avea noroc la liniști. Dragostea ei era foc aprins, și tot ce se apropia prea mult de ea, ardea, pierea printre jaruri.
A avut Domnica bărbați? Patru. Primii trei, nici nu a apucat să-i cunoască bine, și… Nu ne-am potrivit la fire! dădea din umeri.
Cu al patrulea a dus-o ceva mai mult trei ani, până când a rămas iarăși singură, cu o fetiță de crescut și cu sufletul gol ca o cameră anostă.
Ce se mai întâmplă cu bărbații din ziua de azi? Nu le mai trebuie nimic! se văita Domnica, venită la țigară și la ceai la sora-sa. Tu, cu Gheorghe-al tău, cum te mai înțelegi?
Bărbatul Ilenei, Gheorghe, tăcut, a pus ceștile pe masă și a luat-o pe nepoată de mână:
Vorbiți voi! Eu o adorm pe Ruxi.
Ruxandra, nepoțica somnoroasă, aproape cățuse în capul mamei la discuțiile acestea.
Domnica și-a vărsat iar năduful:
Nimic nu merge! Nimic! Cum poți trăi cu Gheorghe? M-aș usca de plictiseală!
Eu sunt bine, Domnică! Îi împinse spre ea și covrigii. Hai, bea ceai, cred că ești lihnită!
N-am mâncat nimic azi! a oftat Domnica, înșfăcând din covrigi. Uite la mine! Iar sunt singură!
Poate c-ar trebui să fii mai blândă… Domnică, ce-ți tot irosești sufletul pe războaie inutile? Viața trece… numai dus-întors! Ruxi o să crească, se va mărita, cine știe unde va ajunge. Dar tu? Rămâi singură…
Vai de mine, Ileano! Ce minte ai tu! Nu despre asta e vorba!
Dar despre ce?
Să știi cui poți să-i încredințezi sufletul! Toți mint!
Chiar și eu?
Și tu! Îmi tot spui cât îl iubești pe Ghiță al tău, dar nici copii nu vrei de la el! Ce înseamnă asta? N-ai nicio iubire!
Care iubire, Domnică? Ileana abia mai vorbea, cu ochii spre fereastră. Nu totul ține de voință. Și eu aș vrea… dar nu pot! Nu-i dat să fiu mamă…
Se ridică Domnica, o îmbrățișă, încercă să o îmbărbăteze.
Cine a zis asta?! Doctorii?! Să-i asculți tu! Eu am să-ți găsesc pe cei mai buni! O să avem și copil! O să vezi!
Dar n-a fost să fie după voința Domnicăi, oricât s-ar fi zbătut ea. Căci nu totul depinde de noi, dacă stă scris altcumva…
Ileana a ajuns mamă, dar altfel. Proprii copii nu a avut niciodată, dar a crescut pe ai neamurilor lui Gheorghe, băiat și fată rămași orfani de mici. Cine ar fi zis ceva rău despre ei că nu-s copiii Ileanei, ar fi fost scos afară pe ușă imediat, căci pentru ea erau ai ei din suflet.
Domnica însă nu s-a putut abține:
Nu-ți trebuie copii străini! O să vină ai tăi!
La vârsta mea? Aproape patruzeci! Dacă era să fie, era. Dar acești copii nu pot fi trimiși în orfelinat!
Ce-ți pasă ție?! Are atâta neam Gheorghe! Să-i ia cine vrea!
Eu vreau! Înțelegi? Eu!
Of, Ileano! Oare pe cine semeni?
Cu cine semăn?
Încăpățânată și naivă! O povară mai mare nu există!
Destul, Domnica! S-a terminat! Ileana, fără să privească la soră, încerca să-și înghită lacrimile. Hai la tine acasă. Ruxi te așteaptă.
E la tabără Ruxi. Se întoarce într-o săptămână. Iar tu, să nu te obișnuiești să-mi ceri ajutor, dacă nu vrei să asculți!
De unde ai atâta otravă în suflet, Domnică? a șoptit Ileana în urma ei, în timp ce Domnica, cu pași repezi, cobora scările, supărată că nimeni nu-i dă dreptate.
Răspuns n-a primit Ileana. Domnica i-a rupt orice legătură: nu suna, nu venea, ba chiar i-a interzis Ruxandrei să se vadă cu mătușa. Dar Ruxi nu i-a ascultat interdicțiile. Își iubea mătușa, îi iubea și pe verii ei, și mergea la ei oricum, pe ascuns.
Apoi Gheorghe a primit un post mai bun într-un oraș departe. S-au mutat, i-au lăsat Ruxandrei adresa și i-au spus să nu ezite să ceară ajutor dacă are nevoie.
Niciodată să nu uiți că ai familie, Ruxi! o strângea Ileana la gară. Orice s-ar întâmpla, noi suntem aici! Să o ai grijă și pe mama ta, că nu-i ușor să trăiască cu așa caracter. Doar pe noi ne are…
Ruxi a încercat să asculte, oricât de greu i-a fost. Dar a venit o vreme când nu s-a mai putut.
Căci Ruxi a crescut și a vrut să se mărite. Domnica nu i-a plăcut băiatul.
Cine-i țâncul ăsta?! Ia-l acasă! a izbucnit, văzându-l slab, cu ochelari, ținând Ruxandra de mână. N-ai găsit pe cineva mai bun?!
Ruxi nu a intrat în discuții. Și-a luat logodnicul și a ieșit tăcută din apartament, fără să mai asculte țipetele mamei.
Țâncul, care se chema Lucian, nu era chiar atât de nevolnic pe cât credea Domnica. Avea un serviciu bun în programare, și după ce s-a gândit bine, i-a propus Ruxandrei să se mute lângă orașul Ilenei.
Avem mai multe șanse acolo, Ruxi. Vindem apartamentul, luam ceva acolo. Ce ne ține aici?
Nimic… plângea Ruxi, cu amintirea ochilor mamei. Ileana o să înțeleagă. Are inimă.
Mie-mi pasă doar să fii fericită.
Lucian o iubea tare pe Ruxi. Atât de tare, încât ar fi mers cu ea până la capătul lumii numai să nu o mai vadă plângând. El nu mai avea părinți și nici rude, toată viața lui era acum în această fată slabă cu nasul umflat de plâns și visau împreună la o casă, o familie și la fericiți până la adânci bătrâneți.
Așa a fost.
Ileana, auzind isprăvile Domnicăi, a încercat s-o înduplece, dar Domnica nici nu a vrut să audă.
S-a mutat la tine? Să nu mă mai suni! Nici nu mai vreau să vă cunosc pe niciunul! urla Domnica la receptor.
Gata, Domnica! pentru prima oară, Ileana chiar s-a mâniat. A strica e ușor! Dar tu îți dai seama ce-ai făcut? Ți-ai izgonit fata din casă! Și mai noroc că are unde să meargă, dar dacă n-avea? Ce mamă e aceea care-și gonește propriul copil numai fiindcă face o alegere? Nu-ți place Lucian? Dar nu tu trebuie să trăiești cu el! Treaba ta era s-o sprijini, nu s-o lași pe drumuri! Unde să ajungă? La străini?! Numai pentru că mama n-a avut inimă să-și îmbrățișeze copilul?
Dar tu… a încercat să o întrerupă Domnica, dar Ileana nu i-a lăsat loc de vorbă.
Ajunge! Vrei să ne-mpăcăm, vino pe la noi! Dar după regulile noastre. S-a-ajuns destul cu răutatea ta! Gândește-te! Iar dacă vrei să ne vezi, să știi că noi te așteptăm.
Domnica s-a supărat rău. Cu ciudă și-a interzis să se mai gândească la a le scrie fetii sau Ilenei. Ele sunt deștepte! Să vedem cât de mult le ajută!
Invitația la nunta Ruxandrei cu Lucian Domnica a rupt-o bucățele și a aruncat-o la gunoi, nu mai răspundea la telefon, iar pozele de la nuntă pe care i le-a trimis Ileana nici măcar nu le-a desfăcut. Totul la coș!
Timpul a trecut, iar fetele nu s-au întors să ceară iertare. Au trăit, au clădit, Ileana creștea copiii și o ajuta pe Ruxi, iar Lucian cu Gheorghe au ridicat casa pentru tinerii însurăței.
Și s-a văzut Lucian, țâncul, nu doar că nu mai era slab, dar știa să facă de toate! Gheorghe îl lăuda:
Uite băiat de ispravă! De unde știi atâtea, măi Lucică?
Cărțile, nene Ghiță! Internetul. Azi înveți orice. Doar să vrei!
Când au inaugurat casa nouă, Ruxi era deja gravidă cu al doilea copil. La propunerea Ilenei să invite și pe Domnica, Ruxandra a oftat:
Eu tot o sun, mătușă Ileana. Dar nu răspunde sau apoi închide. Nu vrea să audă de mine.
Lasă lacrimile! încerca Ileana să-i aline durerea. Nu-i bine ție să plângi.
Nu mai plâng… șoptea încetișor Ruxandra, cu durere că mama ei lipsea în momentele acestea.
Domnica nu dădea vreun semn de împăcare. La ce să renunțe? Când o să-și dea seama toți cât au greșit, o să se întoarcă și-atunci ea o să hotărască dacă-i primește.
Dar, după atâta încăpățânare și singurătate, la un alt revelion petrecut doar cu televizorul, Domnica s-a ridicat și a format, încă o dată, vechiul număr al Ilenei.
A răspuns tot vocea aceea necunoscută.
Imediat ce a răsărit pauza de jumătate de oră, Domnica a sunat din nou.
Alo?
Nu, eu vă ascult! s-a scuturat Domnica, redevenind șefa rece care știa să comande zeci de oameni, dar nu-și găsea cuvintele cu ai săi. Cum a ajuns acest număr la tine?
L-am primit când am cumpărat cartela. Așa se întâmplă dacă un număr nu e folosit o vreme, îl dă altcuiva.
Ce ciudat! Și atunci, unde-i sora mea?
De unde să știu? vocea devenise mai tăioasă și Domnica a înțeles că trebuie să schimbe tonul dacă vrea răspuns.
Pot să te rog un lucru?
Tânăra a tăcut mult, apoi totuși a acceptat.
Spuneți.
Poți să te interesezi în orașul tău? Îți dau datele surorii. Te rog, mergi la ea și spune-i să mă contacteze. Plătesc tot ce trebuie.
Nu este nevoie. Spuneți-mi doar adresa.
Domnica i-a dat-o. Și a început să aștepte răspuns. Când a venit… era atât de departe de ce își închipuise, încât totul s-a răsturnat.
Sora dumneavoastră nu mai este. A plecat dintre noi acum un an și jumătate. A luptat cu boala, dar nu s-a mai putut. Soțul ei v-ar primi cu drag dacă veți dori să-i vizitați. Și… mai e ceva.
Ce anume? vocea Domnicăi era uscată, mută de uimire.
Fiica dumneavoastră. Și ea vă așteaptă. Și nepoții. Aveți doi. Ruxandra v-a lăsat câteva cuvinte de la sora dumneavoastră. Pentru că nu ați vrut s-o ascultați niciodată…
Zi-le!
Domnica, nu mai fi copil. Tot ce ai e aici. E timpul să crești. Ești încă iubită.
Liniște. Domnica a izbucnit, pentru prima dată poate, conștientizând cât a pierdut.
Asta e tot?
Da.
Mulțumesc…
Cu plăcere.
Vă așteptăm. Aveți o familie minunată, niște nepoți foarte frumoși.
Apoi tonul de sfârșit a tăiat din nou liniștea. Domnica a plâns. A plâns cu o durere cum nu a cunoscut niciodată, și nu voia să fugă de ea. Se pedepsea pentru anii în care și-a pus dreptatea și orgoliul mai presus de iubirea pe care ar fi putut să o lase să-i umple sufletul.
A plâns toată noaptea. Dimineață, și-a amintit numărul Ruxandrei:
Ruxi…
Mamă! Ne e dor de tine! Te așteptăm!
Copilul meu, eu…
Nu spune nimic! Vino! Te întâmpinăm!
Vocea fiicei i s-a părut fermecată și, abia punând hainele în valiză, a înțeles ce o tulbura: în vocea Ruxandrei trăia deopotrivă hotărârea mamei sale și blândețea Ilenei, dar mai ales acel ceva care îi lipsise Domnicăi toți anii aceștia.
Iubirea… Acea iubire necondiționată, netrecută prin judecăți și supărări. Iubirea pe care Ileana o cunoscuse din plin și pe care Domnica abia acum începea să o simtă cu adevărat.
Și-a dorit din toată inima să fie, în sfârșit, capabilă s-o păstreze în ea.
